Aveam doar 24 de ani când mi-am părăsit orașul natal, Clujul copilăriei și al tinereții mele. Proaspeți absolvenți ai renumitei Facultăți de Medicină și Farmacie din Cluj, promoția 1972, am fost obligați să părăsim orașul pentru a face trei ani de stagiu în comuna Bătarci, la granița cu Ucraina, la vreo 50 de kilometri de Satu Mare. Eram deja căsătorit cu o colegă de facultate, Iuliana, și aveam un copilaș de două luni. Unele amintiri legate de anii trăiți la Bătarci au apărut deja în revista Baabel. https://baabel.ro/2022/06/amintirile-unui-medic-stagiar-rural-i/ și https://baabel.ro/2022/06/amintirile-unui-medic-stagiar-rural-ii/

Evadarea ocazională din acest “capăt al lumii” a fost posibilă mulțumită micului nostru Trabant, cu care reușeam să părăsim uneori dispensarul în care trăiam și lucram zi și noapte. Vizitele la Cluj (sau la Carei, unde locuiau părinții noștri), erau foarte rare și atât de scurte încât adesea abia aveam timp să ieșim în oraș, să ne plimbăm și să ne bucurăm de frumusețea lui arhitecturală, de parcuri și de grădina botanică, sau să ne delectăm cu o audiție muzicală în sala filarmonicii sau a minunatei opere-teatru național. Trebuia să ne întoarcem cât mai repede. Durerea despărțirii de cei care ne erau atât de dragi se împletea cu un sentiment de teamă care ne copleșea tot mai mult cu cât ne apropiam de locul nostru de exil. Oare ce surprize neplăcute ne vor întâmpina la intrarea în dispensar? A decedat vreun copil? A fost vreo naștere complicată? Era un coșmar care ne urmărea de fiecare dată când părăseam comuna.

Singura posibilitate de a scăpa de acolo era obținerea permisului de emigrare în Israel. După aproape trei ani am reușit! Aveam 27 de ani și eram hotărâți să facem acest pas, conștienți că va trebui să ne despărțim de familiile noastre, că vom trăi departe de ei, că vom fi nevoiți să ne confruntăm cu o sumedenie de greutăți care ne vor întâmpina ca noi emigranți în Israel.

Am revenit în România după cinci ani să ne revedem familiile dragi. Curând după aceea i-am convins să ni se alăture și în 1983 familia s-a reîntregit. Erau patru generații: două bunici de 85 de ani, olot hadașot, părinții, noi și copiii noștri!

Au trecut 22 de ani până la următorul nostru drum spre România. La trei ani după revoluție, imaginea deprimantă a iubitului nostru oraș ne-a produs un adevărat șoc. Clădirile minunate pe care ni le aminteam din anii copilăriei arătau părăginite, unele păreau gata-gata să se prăbușească, ne era chiar teamă să ne apropiem de ele. Pe majoritatea străzilor pe care colindasem cu ani în urmă asfaltul era spart. Apăruseră monumente noi, biserici și cruci pretutindeni, numele străzilor erau schimbate. Se vedeau magazine noi, pline cu marfă de import, dar fără cumpărători. Tencuiala blocului turn în care am locuit era decolorată și stătea să cadă. Doar liceul nostru a rămas neschimbat. Întâlnirea colegială de 40 de ani în clasa noastră și în curte ne-a emoționat profund. În cele trei zile petrecute în oraș am reușit să mergem la cimitirul evreiesc de pe calea Turzii și după multe căutări am găsit mormintele familiei unchiului soției, în casa căruia ea a trăit de la vârsta de nouă ani până când ne-am căsătorit. Lacrimile noastre n-au reușit să curețe literele de pe mormintele pe care iarba înaltă le acoperise în cursul anilor.

Au trecut încă zece ani până la următoarea noastră întâlnire și de atunci revenim la Cluj an de an, cu multă emoție și nostalgie. Schimbările erau tot mai remarcabile, dar anul acesta totul părea cu adevărat diferit. Orașul și-a recăpătat splendoarea din anii tinereții noastre, dar viața pare mai trepidantă în centrul orașului, în restaurantele și barurile pline de tineri lipsiți parcă de grijile existenței cotidiene, în cinematografe, sau în piața din fața statuii lui Matei Corvin, unde tocmai se desfășura festivalul internațional de film. Orașul plin cu expoziții minunate, librării cu rafturile înțesate de cele mai noi cărți de beletristică, parcul central cu aleile înconjurate de minunații castani… Pe lacul pe care patinasem în copilărie pluteau majestuos lebedele, iar ramurile sălciilor le ofereau umbră și răcoare în zilele fierbinți de iunie. În spatele cunoscutului Chios se înălța Arena unde se pregătea festivalul internațional de muzică rock.  

Vechiul și noul sunt într-o simbioză totală, energizantă, este un sentiment pe care l-am trăit pentru prima dată în cursul vizitelor noastre în Cluj: mașini scumpe, unele nevăzute pe șoselele din Israel, autobuze electrice, șosele largi, bine întreținute și marcate, clădiri istorice cu fațade renovate, magazine pline cu tot ce-ți poți dori.

Vizita la istorica sinagogă neologă restaurată recent ne-a amintit anii în care o mare parte a comunității orașului se întâlnea acolo în zilele sărbătorilor tradiționale evreiești. Întâlnirea emoționantă cu unii din puținii evrei rămași în oraș, vizita în incinta noului centru cultural și a doua zi, la sediul comunităţii evreieşti și la cantina evreiască, unde ne-am căsătorit în urmă cu 52 de ani, au fost momente de neuitat.

Am plecat copleșiți de amintiri plăcute, plini de nostalgie și de dorința de a reveni. Acest oraș, recunoscut internațional ca unul din centrele culturale cele mai valoroase din Europa, are probabil multe alte surprize plăcute pentru vizitatorii lui, dar pentru noi rămâne pe veci un minunat diamant păstrat în inima și în memoria noastră.

Ivan Schwartz