Lui Norman Manea, când o fi gata povestirea

Un evreu din Salonic.

Evreii au o istorie veche.

Și zbuciumată.

Așa le-a fost scris.

Cum râdea și veșnic surâzătorul mare comic, Mircea Crișan, ”Am fost două mii de ani poporul ales, să mai fie aleși și alții!”

Acum lumea o urmărește cu gura căscată pe puștoaica aia din Norvegia care vorbește despre nenorocirile climatice precum ayatolahii de la Teheran despre Israel, sau îl ascultă pe Cristian Tudor Popescu care ne amenință cu toate relele și sfârșitul lumii dacă nu ne potolim și noi să fim cuminți.

Nu mai e nimic de râs.

Greu de reprodus hazul creat de acel Mircea Crișan, subtil moralist, comic, actor, ce-o fi fost. Român. Evreu, neevreu, omul avea un haz nebun.

Românii care l-au apucat râdeau de se prăpădeau.

Chiar dacă vremurile nu erau de râs, ba deloc.

Se și plângea de mama focului.

Mircea Crișan nu era doar un simplu comedian. A fost, a murit, nu de multă vreme, în Germania. De ce se duc iar evreii în Germania, după tot ce s-a întâmplat? Greu de priceput. Mereu se comemorează acea zi nenorocită cu Soluția Finală. Și totuși evreii vin iar în Germania. Chiar și din Israel, scriu ziarele. Nu neapărat pentru unt, cum râdea pe nedrept de ei un gânditor român. Germania untului și a băcanului. Nici pomeneală, cum putem uita de Beethoven, Hegel, Marx, Einstein, Beckenbauer și atâția alții. Lista e lungă. Și nici atâtea feluri de unt nu există câte spirite luminate au fost și sunt în Germania. Pur și simplu te atrage țara asta, pentru că la apa caldă curge apă caldă, liftul nu se oprește de două ori pe zi și autobuzele respectă orarul anunțat. Nu e mare lucru, dar contează când viața e atât de scurtă. Nici în Israel nu e raiul pe pământ, dar măcar acolo frica păzește bostănăria, cum spun românii. Faci ceva rău împotriva evreilor, acționează Tzahalul. Armata lor. Asta e bine, îți dă încredere și nu mai ești temător la fiecare pas.

E bine să existe o armată care să te apere. Evreii știu ce știu. Totul se află în zilele noastre.

Nu doar Mossad-ul, dar și jurnaliștii află tot.

Și ce nu trebuie uneori.

Nu chiar totul.

Dar să încercăm să spunem câteva cuvinte despre un evreu. Unul simpatic, îi place să stea de vorbă. Să povestească. Când povestești câte ceva din viața ta sau a altuia, istoria lumii se schimbă. Capătă alt contur. Pe contur este ceva foarte concret, nu doar un titlu de carte.

Cărțile.

Popoarele cărții.

Povestea unui necunoscut de această dată.

Ben Kass. Zis Iani.

Din Salonic.

Omul trăiește la Salonic. În Grecia. Acolo unde multă vreme a fost o puternică comunitate iudaică, sefarzi, sefardim, evrei fugiți și goniți din Spania și Portugalia, care nu au apucat să fie măcelăriți prin secolele trecute, ba de Regii și Reginele Spaniei, ba de cei ai Portugaliei. Bisericii Catolice li se pusese pata pe ei și erau acuzați de toate relele. O prostie. A costat mult. Vieți omenești. Și evreii s-au risipit apoi. Nu erau la primul exod. Care s-au stabilit și la Constantinopol, și la Alexandria, și la Beirut sau Salonic. Dar pe unde nu au ajuns ei. Peste tot au înființat puternice comunități. Au clădit sinagogi, școli, aziluri, oameni muncitori, dincolo de vorbele care circulă pe seama lor. Că s-ar ocupa doar cu cămătăria și negustoria. Nici vorbă, un clișeu, ca multe altele cu care operăm. Prejudecăți și idiosincrazii puternic încetățenite. Stereotipuri. S-a scris enorm despre chestiile astea. Că nu e așa cum știm sau tot vehiculăm impresii după ureche. Adevărul e mereu mai altfel, dacă vine o zi când dăm de el. Deseori nu dăm.

Și nici fiecare dintre noi nu ne numim Amos Oz sau Saul Bellow.

Și gata, basta. Comunitățile astea evreiești au fost risipite peste tot. Erau puternice și înfloritoare. Cândva. În Rusia sau Polonia, în România, Ungaria sau Egipt. Acum sunt în regres. Acum nu mai sunt deloc.

S-a terminat.

A rămas, este, Israelul.

Istoria se învârte altfel.

Despre ce este vorba la urma urmelor?

Despre Ben Kass.

L-am cunoscut întâmplător. Veneam din Italia, mă părăsise iubita mea din Genova și credeam că o să-mi prindă bine o vacanță prin Mediterana. Când ești pe drumuri, mereu întâlnești fel de fel de oameni. Stai de vorbă. Sau taci. Comunici, cum se zice acum la nu se știe bine ce.

Așa l-am cunoscut pe Ben Kass. Poate îl cheamă chiar așa, poate e un nume pe care l-am inventat, nici nu mai contează dacă povestea lui este, sau poate fi, adevărată.

Ne hrănim mereu cu povești.

O familie de evrei din Salonic. Omul era simpatic. Și eu pot fi simpatic dacă nu mă calcă pe bătătură te miri cine. Sau te miri ce. Nervi sunt peste tot, liniște și pace nicăieri. Ne-o procurăm singuri.

Cât se poate.

La o cafea, câte nu se pot spune în timp ce sorbim o ceșcuță de cafea. Aroma acestei băuturi te transformă în povestitor. Dacă bei vodcă sau whisky suferi, oftezi din greu, spui tot ce ai pe suflet. Dar la o cafea povestești vrute și nevrute. Mai și asculți. Ben Kass ăsta avea studii politehnice făcute în România. Cum a ajuns acolo după război, nu mă întrebați. Așa cum nu știu ce să răspund când sunt întrebat de ce Modigliani bea mult vin roșu.

Ce dracu să răspunzi? Că în Italia lui Modigliani se bea și vin alb.

Tip scund, ochi albaștri, sora doctoriță în Statele Unite, el, Ben Kass, a rămas în Grecia, nu a rămas nici în România, nici nu a plecat în Israel, anii au trecut. S-a obișnuit cu propria lui viață. Destin, khăsmet, o vorbă arăbească, turcească, Dumnezeu, Moshe sau Allah știe, sunt atâtea chestii comune pe conturul Mediteranei, nu doar aspectele culinare se intersectează.

Exact cum stau treburile cu chestiile astea.

Ianni este băiat la de toate într-un hotel.

Patronul, un grec cu ochi vii, descurcăreț, Ben pune mâna să facă orice e de făcut. Se pricepe la de toate. Duce acte, aranjează mese, stă și la recepție să împartă chei, dă telefoane, face și de pază peste noapte, de serviciu, cum se spune, nu-i e rușine să execute tot ce-i spune să facă patronul. Hotelul nu e departe de chei, seara e chiar plăcut când bate briza dinspre mare.

Vine lumea, pleacă lumea.

Așa se câștigă banul. Prin muncă.

Patronul, Vassilis, un grec cu părul vopsit ca și Ben Kass, are gura mare, dar care grec nu are gura mare și burta la fel cum trece de 40. Așa era și Demis Roussos, a murit zilele astea, mereu sunt zilele astea care devin zile care au fost. Acum a ajuns la putere și partidul ăsta care nu seamănă a nimic, americanii nu sunt prea iubiți în Grecia, nici Frau Merkel, dar toate astea nu-l privesc pe patronul care s-a obișnuit cu Iani.

Ben Kass.

Ii spune Iani.

Ben Kass nu spune nimic. Doar „am înțeles”. Execută.

Se cunosc de multă vreme, se tolerează reciproc. Nu e puțin lucru. Viața trece oricum. Ben este un om moale, se adaptează iute la orice. Nu e nevoie să-mi spună asta, îl simt. Vorbește rar la telefonul lui mobil. Are două telefoane mobile, unul de la sora din Franța, altul de la sora din Israel. Nu prea le folosește. Ce să vorbească la telefon? Lui îi place să privească omul în ochi, e leneș, recunoaște, poate nu e, doar comod. Dar iubește oamenii, îi ia pe fiecare așa cum e. Așa cum sunt. Asta poate l-a salvat, scutit, cum vrem să-i spunem, de multe belele. Buclucuri, bocluc e o vorbă turcească. Știe și puțin idiș, kischmăn tuchăs, mai trage el câte o înjurătură când nu-l aude nimeni. Altfel e un om politicos. Și săritor. O dată a salvat un copil din flăcări, altă dată a împrumutat cu bani pe o verișoară cu trei copii. Nu i-a mai cerut banii înapoi, nici nu s-a însurat cu verișoara din Pireu. Văduvă. De ce să se însoare? Are toată viața înainte. Acum e mai mult înapoi. Ben surâde când stă la taclale, la taifas, cu cine apucă. Plăcute momente. Altfel, Iani fă aia, fă ailaltă, grupuri de turiști, unii vin alții pleacă, e bine să fie clienți, clienții aduc bani, dacă sunt bani toata lumea e mulțumită, mai puțin rabinul de la Sinagoga cea Mare care e veșnic nemulțumit. Surâde, ce să facem, asta e lumea, și Israelul are problem în Gaza și Cisiordania.

Poveștile lui Iani, comerț cu țigări, mai una, mai alta, a fost student în România, a urmat Politehnica, dar nu știe să schimbe o priză, a mai schimbat el niște dolari, că doar nu era prost să nu schimbe, căminul de la București nu era chiar rău, fetele drăguțe, nu făceau mofturi ca grecoaicele astea, cam grase și păroase după gustul lui.

Așa a fost, studenți, profesori, viața în România anilor 70, ceaușism, neceaușism, se putea trăi, românii tot un fel de greci.

Surâde.

Noi ne descurcam, era bine.

Zice Ben. Zicea Ben.

Și fără atentate.

Salonic. Atena. Ierusalim.

Axis mundi.

Ben Kass a fost peste tot. Și prin insule.

Malta. Cipru. Baleare. Corsica.

Creta de la un cap la altul. Santorini.

Golfuri, bucuria de a înota. Corfu, Sissi, împărăteasa Austriei, mijloc subțire, să nu sară peste 50 de kg, că se considera grasă.

Altfel, e bine să ai totul sub nas, la îndemână. Viața cu înot, condus mașina, schi, patinaj, role, călărie, muzică, vacanțe prelungite, soț frumos, bărbat bun, dar a divorțat, uneori nu știi cum se așază lucrurile, ce să-ți mai dorești? Pur și simplu îl iubea o femeie. Îi intrase în cap că e grasă. Știa că lui Ben Kass nu-i plăceau femeile grase. Ce să facă? Să slăbească? Nu era în stare. Dar nici grasă nu era. Cum era?

Nanda, de la Fernanda.

Văduvă, fără copii, două case și un magazin de bijuterii. Era cum era, îl iubea pe Ben Kass care ridica din umeri.

Nu iubea pe nimeni. Nici pe el.

Eu nu sunt grasă, nu?

Mă iubești, nu, așa cum sunt, nu?

După atentatele de la Paris, de care s-a făcut mare caz în toată lumea, căci de alea de la Ierusalim, Haifa sau Hebron nu prea îi pasă nimănui, doar lui Bibi Netanyahu și Mossad-ului care e obligat să-i radă pe atentatori. Israelienii s-au obișnuit și adaptat la viața asta cu pușca la picior și măștile de gaze pe noptieră, dar lui, lui Ben Kass, îi e frică. Și a fost prea leneș, mereu prea leneș să-și schimbe viața. Să plece de unde a apucat să se nască. Alți evrei au fost goniți. Asta e altă poveste. Fel de fel. Așa a văzut la televizor pe France 5 pe cei doi evrei din Kabul, ultimii, care sunt vecini și se ciondănesc toată ziua. Teribile acele imagini cu cei doi bărbați, slăbănogi și guralivi, care se acuză reciproc de toate relele de pe lumea asta. Parcă ar fi două personaje ireale, extrase din povestirile lui Shalom Alehem, de care cei doi, în mod cert, nu au auzit. Ei sunt la Kabul, își duc viața de pe o zi pe alta și se pregătesc pentru ea ca și pentru cea din urmă zi.

Adică nu fac nimic, ce-o fi o fi.

Se poate trăi și așa? De ce nu.

Ben Kass ar vrea să plece în Israel, mai ales acum, când viața lui nu mai e așa sigură de când au apărut greci din ăștia violenți și puși să-i gonească pe cei care nu sunt creștini. Ben Kass nu e creștin, nici la sinagogă nu merge prea des, da, ajutoare acceptă, dar de ce să plece din țara asta, Grecia, care e și țara lui, nu doar a grecilor. Ce să facă el în Israel, unde clima nu e așa bună ca la Salonic, ce să facă el în Franța, unde îl tot cheamă sora cea mică. Și taman la Marsilia, unde era s-o și pățească într-o seară când era în vizită la Sarah și a ajuns pe niște străzi unde nici poliția nu se aventurează. Nu te poți pune cu toți magrebienii ăștia care au dat năvală nu doar în Franța. El, Ben Kass, nu are nimic de împărțit cu nimeni.

Dar nu pricepe și pace că mereu se găsesc unii care nu au loc de el.

Ca să vezi.

Într-o zi s-a dus să se culce.

Și nu s-a mai sculat.

Asta a fost tot.

Cică anevrism, de unde până unde?

Bedros Horasangian