Un om în vârstă, îmbrăcat în haine ponosite dar curate, trecea în fiecare zi prin fața casei de pe strada Rákóczi, unde locuiau Péter și Betty. Se întorcea acasă cu un mers nesigur, ducând în mâinile tremurânde un sufertaș cu mâncare. Locuia undeva pe la capătul străzii. Întotdeauna apărea pe la amiază, când Péter și Betty erau deja întorși de la școală. Bătrânul era un descendent al renumitei familii nobiliare Bánffy.

– Unde ai fost? – îl întrebau copiii. Ce ai în sufertaș? Ne dai și nouă din mâncarea ta?

Adesea îl fugăreau ca să-l sperie. Săracul om se străduia să-și grăbească pașii, vărsând supa subţire din sufertaş. Se uita încruntat la copii și mormăia cuvinte pe care ei nu le înțelegeau. La aceste scene erau prezenți și alți copii din casele vecine. Unul dintre ei, Zoltán, striga după el de fiecare dată

– Baron sărac, arată-ne bogățiile tale!

Péter le-a povestit că bătrânul făcea parte din familia baronilor, foștii proprietari ai Palatului Bánffy din centrul Clujului, acolo unde se afla muzeul de artă şi în curtea căruia era cinematograful Progresul.

– Este un dușman al poporului, care i-a exploatat pe iobagi! – a spus Nelu, prieten și coleg de clasă cu Péter. Așa am învăţat la şcoală.

Deseori, prin fața casei lor trecea și Jenő, un bărbat handicapat psihic, mic de statură. De fiecare dată le cerea copiilor să-i dea o pereche de pantofi, arătând-le pantofii lui cu găuri în talpă.

– Îți dăm, dacă dansezi puțin, Jenő, îi spuneau copiii. Jenő le făcea pe plac, cânta și dansa însoțit de hohotele de râs ale copiilor. Pantofi însă nu primea.

La unul din „spectacolele” lui Jenő a fost prezent și baronul. S-a oprit din mers, privind îngrozit când la cei mici, când la Jenő… Apoi s-a răstit la ei:

– Ce fel de copii sunteți voi? Vă bateți joc de un om sărman? Să vă fie rușine! Așa v-au învățat părinții?

Copiii au amuțit și l-au privit uimiți. Péter i-a povestit tatălui său această întâmplare. Domnul Diamant, tatăl lui Péter, i-a povestit despre istoria vestitei familii Bánffy, strâns legată de istoria Transilvaniei. Familia Bánffy a sprijinit artele și pe artiști, în palatele lor se organizau spectacole de teatru și concerte de muzică simfonică.

– Dénes Bánffy are o pensie foarte mică. În sufertașul pe care îl are întotdeauna în mână își duce mâncarea pe care o primește gratuit de la Cantina Sfatului, a continuat domnul Diamant. Nu are bani de autobuz și merge patru kilometri pe jos. Ca să poată supraviețui traduce din limba germană în limbile maghiară și română. Cartea ta preferată, Copiii căpitanului Grant, a fost tradusă de cineva care ştie perfect franceza, altfel cum ai fi putut s-o citească? Baronul Dénes traduce cărţi pentru copii ca tine, ca să se poată bucura de cărţile scrise în alte limbi. Ar trebui să-l respectați, nu să râdeţi de el.

A doua zi Péter le-a povestit prietenilor cele auzite.

– Ar trebui să-l ajutăm, a spus Betty.

– Ce am putea face? – a întrebat Nelu.

– Am putea să-i ducem noi sufertașul cu mâncare, ca să nu i se mai verse supa, a spus Zoltán. Unul dintre noi să se străduiască să fie în fața casei în jurul orei unu.

La început baronul a refuzat, dar în cele din urmă a acceptat propunerea copiilor. În fiecare zi unul dintre ei ducea sufertașul, iar ceilalți îl însoțeau. Baronul a devenit prietenos, a început să vorbească cu ei şi le-a mulţumit în felul lui: odată ajunşi la casa lui, se așezau cu toții pe banca din curte, iar baronul le citea din cărțile de tineret traduse de el.

Au trecut mulți ani de la pățaniile cu baronul, dar ori câte ori Péter citea povești micilor lui nepoți, i se părea că aude vocea plăcută a baronului Dénes Bánffy…

Andrei Schwartz

26/08/2022