A trecut deja o lună de când Clujul s-a reumplut de studenți.

Pentru că locuiesc foarte aproape de căminele din Observator, mă întâlnesc în fiecare zi cu ei. Cel mai adesea în autobuz.

Pe cei din anul I îi depistez imediat. Sunt timizi, retrași, ușor neliniștiți. Încă nu știu precis la ce stație trebuie să coboare și se uită pe geam, nu în telefon. Duminica seară vin de la gară, cărând bagaje grele în care se ciocnesc borcane de zacuscă și de gem. Mulți vorbesc la telefon cu părinții. Zilele trecute o fată se conversa cu maică-sa probabil. Îi spunea că a răcit și întreba ce medicamente ar trebui să-și cumpere de la farmacie. Alții cer rețete de mâncare, întreabă cum se fac vinetele pane și pastele cu ciuperci. Povestesc primele impresii de la cursuri, despre profesori și despre cum s-au gândit să se organizeze pentru sesiunea din iarnă.

Îmi place să-i privesc și să-i ascult, îmi aduc aminte de anii mei de studenție. În toamna asta s-au împlinit 30 de ani de când căram și eu de la gară până la cămin o geantă mare de fâș, pe care ai mei o burdușiseră cu mâncare. Dar pentru că Brăila mea natală era departe, făceam drumul spre casă destul de rar și-mi astâmpăram dorul vorbind la telefon.

În holul căminului VI din Hașdeu, în care am locuit în primul an de studii, era un telefon cu fise care nu funcționa niciodată. Mai exista un telefon în curte la Neurologie, pe care aveai mai mari șanse să-l găsești funcțional. Mă împrietenisem oarecum cu un portar de la clinică. Un domn mai în vârstă, adus de spate și cu mustăcioară. Când mă vedea îmi zâmbea și mă întreba: ”ai venit s-o suni pe mămică-ta? Vorbește, dragă, liniștită!”

Exista un telefon fix și la cămin, unde ai mei mă sunau uneori, însă depindeam de bunăvoința portarului, care trebuia să vină să mă cheme, iar uneori portarii preferau să spună că nu sunt acasă. Spre disperarea maică-mii care mă întreba pe unde tot umblu și de ce nu mă găsește aproape niciodată în cameră.

Dacă voiam cu tot dinadinsul să vorbesc acasă, cel mai sigur era să cobor în centru, în fața cofetăriei Carpați. Era acolo un șir destul de mare de cabine telefonice, la care în special seara se formau cozi lungi la care trebuia să aștepți măcar o jumătate de oră.

Aș fi putut să sun și cu taxă inversă, acolo nu aștepta mai nimeni niciodată, însă mi-era rușine. Mi se părea că oricum părinții cheltuiau o grămadă de bani cu mine, ca să le mai încarc, tot eu, și factura la telefon.

Erau telefoane gri, cu fise, care funcționau cu monede de 1 și de 3 lei. Care de multe ori înghițeau banii înainte să apuci să vorbești, sau cărora trebuia să le mai tragi câte un pumn în lateral, ca să scuipe înapoi banii pe care îi mistuiseră pe nedrept.

Așteptarea asta la coadă era și enervantă, dar și amuzantă, pentru că auzeai fără să vrei conversațiile celor aflați în cabinele de sticlă care nu se închideau niciodată ermetic sau care aveau câte un geam spart. Și pentru că legăturile erau de cele mai multe ori proaste, erai nevoit să vorbești destul de tare, ca să fii sigur că ți-a fost auzit mesajul. Oamenii veneau să dea telefon din cele mai diverse motive, vesele sau triste, iar după ce plecau încercam să le ghicesc și să le continui eu în mintea mea poveștile. Și așa așteptarea era mai suportabilă.

Aveam un portofel special, în care adunam cu grijă monedele pentru telefon, iar după ce vorbeam cu Mama și cu Tata eram bucuroasă că i-am auzit și că am învins coada, așa că mergeam să mă recompensez cu o prăjitură la cofetărie. Când n-aveam bani de prăjituri, beam doar o cafea la Arizona sau la Croco.

După câteva luni mi-am creat o hartă a orașului pe care trecusem telefoanele publice mai puțin frecventate, de la care puteam suna fără să stau la rând. Era unul într-un gang lângă primărie care și funcționa foarte bine și mai găseam telefoane și prin holurile spitalelor de pe Clinicilor.

Cu foștii mei colegi de liceu nu vorbeam aproape niciodată la telefon. Nu aveam bani și nici timp să stau la cozi pentru asta. În schimb, ne trimiteam scrisori. Cred că niciodată în viața mea n-am scris și n-am primit mai multe scrisori ca în primul an de facultate.

Îmi plăcea să merg la sala de lectură de la Biblioteca Centrală Universitară ca să le citesc și să răspund. Era cald, liniște și dura foarte mult până primeai materialele de care aveai nevoie. Dar asta nu mă deranja. Aveam timp să-mi rezolv corespondența.

Îmi amintesc că unul dintre colegii mei mi-a scris de Guns N’ Roses, despre care nu auzisem până atunci. Mi-a trimis și o poză cu ei, mică și neclară, decupată dintr-un ziar, și o copie a versurilor piesei ”November Rain”, care m-au făcut să plâng pe ascuns și pe înfundate. Era cea mai potrivită coloană sonoră pentru viața mea în Clujul pe care îl descopeream rece, distant, cețos, încercând parcă să mă alunge înapoi peste Carpați.

Cu Guns N’ Roses și cu Nirvana mi-am înecat amarul primelor luni de studenție. Și cu scrisorile și cu telefoanele gri cu fise, de la care o sunam pe Mama să-i spun cu voce joasă că mi-e dor de ea și de acasă. 

Doina Gecse-Borgovan