Am stat multă vreme în cumpănă până am decis să pun ”pe hârtie” rândurile de mai jos. Dacă mă hotărăsc să scriu, va trebui să găsesc un mijloc de a relata o poveste fără a strica (în engleză: spoiler) plăcerea celor care îmi vor urma sfatul și vor căuta pe Netflix filmul în cauză.

Spre deosebire de multe alte filme (aproape toate, aș zice) care pot fi ”promovate” cu ajutorul câtorva rânduri care să descrie pe foarte pe scurt subiectul, filmul de care doresc să mă ocup aici face parte dintr-o cu totul altă categorie. În cazul său, orice referire directă la subiect ar distruge de la bun început plăcerea, sau aș zice surpriza provocată de vizionarea până la sfârșit.

Și atunci cum să prezint un film fără a aminti măcar în câteva cuvinte subiectul? Ca o analogie, cum aș fi putut descrie unui prieten (în trecutul meu foarte îndepărtat) o persoană de sex feminin pe care aș fi dorit s-o cunoască, fără a aminti măcar pe scurt cum arată persoana în cauză? Ce rost fi avut să-i povestesc fără a-i da minimele detalii necesare?!

La început era să abandonez subiectul, care pare imposibil de realizat. O să încerc totuși, simțind pe undeva că am de-a face cu o ”sculptură” ieșită din comun, fragilă, și pe care dacă nu o manevrez cu atenție și sensibilitate, mi s-ar sparge în mână.

Deci, la treabă.

Filmul se numește Misha and the Wolves (Mișa și lupii).

Nu am idee dacă el poate fi vizionat în orice loc de pe glob. În multiplele mele peregrinări în străinătate am ajuns de mult la concluzia că filmele și serialele oferite de Netflix fiecăruia dintre noi se bazează pe două criterii: locul unde te afli și preferințele tale, scoase la iveală de filmele pe care le-ai văzut pe această rețea de-a lungul timpului.

Dacă cineva dintre cititori a văzut deja filmul, probabil că această pseudo-prezentare nu-i va aduce nimic nou. Povestea mea se adresează celor care încă nu l-au văzut, și doresc să le deschid pofta de a-l căuta.

Întâi și-ntâi trebuie să explic titlul de mai sus. El se referă la situațiile în care o poveste ți se pare extrem de verosimilă, pentru că într-adevăr ea pare reală, nu are nimic neobișnuit sau special, ci mai curând i s-ar potrivi termenul de ”banală”. Dar deodată începi să ai dubii, chiar serioase și bine întemeiate.

Iată un exemplu de mult știut, dar care merită readus în memorie:

Radio Erevan e întrebat:

– E adevărat că guvernul sovietic a oferit celebrului compozitor Haciaturian un automobil Volga în semn de apreciere a talentului său?

Până aici știrea pare mai mult decât verosimilă, chiar banală. Haciaturian era un compozitor de clasă, cunoscut și recunoscut, așa că un premiu nu ar fi foat ceva neobișnuit. Dar răspunsul stației de radio, nu mai puțin celebră, distruge într-o secundă siguranța de sine a ascultătorului:

– E perfect adevărat, cu trei mici corectări: nu e Haciaturian ci Șostakovici, nu e o mașină Volga, ci o motocicletă IJ, și nu i s-a dat ca premiu, ci i s-a furat din fața casei!

Niciodată nu l-am apreciat pe Toma Necredinciosul, și asta pentru simplul motiv că Biblia ne arată că sfântul Toma s-a dovedit de-a dreptul inconsecvent și după numai opt zile s-a dat pe brazdă și a început să creadă ceea ce Iisus le spunea celor din jur.

Spre deosebire de Prea Sfântul sfânt, eu posed un serios grad de naivitate și sunt dispus să accept, cel puțin la început, orice poveste care mi-a fost prezentată ca adevărată. Așa că atunci când mi se spune că un film se bazează pe o poveste reală, mai ales într-o conjunctură extrem de potrivită acțiunii sale, eu înclin să cred.

În primele trei sferturi ale filmului, acțiunea se încadrează perfect în noianul de povești, una mai cumplită și mai adevărată decât cealaltă, dar care în niciun caz nu e banală, pentru că eroina e o fetiță de numai 7 ani, victimă a fărădelegilor comise de barbarii naziști în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Povestea fetiței, prezentată de eroina filmului cu zeci de ani după ce pacea se instaurase pe bătrânul continent, este dublată de imagini cinematografice reușite, care încearcă – cu succes, aș zice – să reconstituie momente și evenimente legate de cumplita tragedie a unui copilaș, căruia naivitatea primilor ani de viață i-a fost distrusă de o cruntă realitate.

Imaginile se intercalează perfect în descrierile eroinei iar ție, care vizionezi filmul cu atenția cuvenită, ți se oferă o poveste unică, inedită, care completează cumplitul puzzle al unei realități foarte greu de înțeles pentru cei care n-au avut ocazia să aprofundeze tragicul fenomen al genocidului și urii rasiale împinse la extrem.

Dar treptat, pe fondul poveștii cu pricina, neprihănită ca Alba ca Zăpada, apar (și nu întâmplător!) punctișoare negre, sau, cel puțin inițial, mai curând cenușii.

Și uite așa, apar personaje care aparțin grupului condus de Toma Necredinciosul! Lor povestea li se pare trasă de păr și mai ales nepotrivită unei fetițe de numai 7 ani, cât o fi fost ea de dezvoltată din punct de vedere psihic și fizic.

Nu, nu așteptați continuarea. Dacă doriți să aflați cum merge acțiunea, veți fi nevoiți să vedeți filmul. Și vi-l recomand cu căldură, pentru că ultima parte nu e cu nimic mai puțin pasionantă decât restul filmului, care te ține încordat pe tot parcursul celor 90 minute.

Închei aceste rânduri cu o divagație, sau mai bine zis cu o aluzie.

După cum toată lumea știe, în timpul Primului Război Mondial a avut loc tragedia armenilor aflați sub dominație otomană, soldată cu uciderea a peste un milion de armeni, bărbați, femei și copii. În secolul care a trecut de la acest cumplit eveniment, Armenia și armenii de pretutindeni au acționat, și încă acționează prin toate mijloacele posibile pentru recunoașterea universală a tragediei lor. Turcia neagă, ceea ce îi obligă pe armeni să caute, să adune și să prezinte date verificate care să confirme o realitate pe care întreaga omenire ar trebui s-o știe, dar unii, cu rea intenție, o trec cu vederea.

Și iată că în plină campanie împotriva denigratorilor tragediei armenilor în al doilea deceniu al secolului trecut, apare o poveste cumplit de verosimilă, care aduce o mică dar foarte importanță contribuție la campania universală de recunoaștere a celor întâmplate atunci și acolo. Povestea face înconjurul lumii, se scrie o carte de mare succes cu acest subiect și mai mult, se face și un film bazat pe întâmplările descrise, ceea ce întărește opinia generală despre veridicitatea atrocităților comise de turci împotriva armenilor.

Și deodată, din senin, furtună! Zvonuri din ce în ce mai întemeiate vorbesc despre minciuna care se ascunde în spatele unor evenimente descrise ca făcând parte integrală din ororile anilor aceia.

Și acum întrebarea de rigoare: care va fi influența acestei cotituri asupra întregii campanii mondiale de recunoaștere a masacrului de acum mai bine de un secol?!

Las cititorului dreptul de a răspunde la această întrebare. Și-i dau voie (!) să categorisească, așa cum merită, pe cel sau pe cei care au pus la cale răspândirea poveștii mincinoase fără să se gândească la urmări.

Urez tuturor vizionare plăcută.

Gabriel Ben Meron