Dacă există un cuvânt care mă terorizează în epoca asta digitală, cuvântul acela e aplicație. De o vreme încoace telefonul meu arată ca o cracă din filmul de groază al lui Hitchcock, numai că în loc de păsări croncănesc acolo aplicații. Le-am declarat război, un război pe care probabil îl voi pierde, căci ele ne-au năpădit deja peste tot, ca o invazie de lăcuste. Dacă vrei să-ți faci programare la medic, trebuie să o faci prin  aplicație. Dacă vrei să mergi la bancă, ai nevoie de altă aplicație. Chiar și Eli, frizerul din colț, nu mă mai primește dacă nu m-am programat prin aplicație. Cred că voi adera la curentul hippie.

Cel mai nasol este însă dacă ești în străinătate. Ca să plătești parcarea ai nevoie de o aplicație pe care o poți folosi doar dacă ești conectat la un număr local. Dar nici dacă nu ai mașină nu ești scutit de probleme. Într-o zi voiam să iau autobuzul de la Aeroportul din Timișoara până în centru. Am căutat în zadar casa de bilete, mi-au spus că s-a desființat odată cu pandemia.

– Și atuncea cum plătesc? – întreb.

– Aaa, foarte simplu, mi s-a răspuns. Prin aplicație.

Doar că telefonul meu se descărcase, așa că am stat pitit în spatele ușii autobuzului, gata să sar jos imediat ce ar fi urcat vreun IT-ist cu cercel în ureche care să strige:

– Aplicațiile la control!!

Din fericire nu a venit niciunul, așa că – recunosc cu rușine – am păgubit în ziua aceea regionala de autobuze cu 2.50 RON pe care îi voi returna odată, tot printr-o aplicație.

Nu demult fiică-mea m-a anunțat că a cunoscut un băiat tare bun și că au decis să se căsătorească. Am întrebat-o imediat dacă s-au cunoscut la servici, sau poate la discotecă.

– Ești învechit, tată, mi-a răspuns. Cine mai are vreme de discotecă acum? Ne-am cunoscut așa cum se cunoaște toată lumea în zilele noastre. Pe aplicație.

Sunt dispus să-mi revizuiesc părerea. Sper doar ca asta să fie o aplicație bună.

George Schimmerling