Uneori visez că predau un curs (sau o lecţie) de fizică şi, după ce scriu pe tablă mai multe rânduri de formule, nu-mi amintesc continuarea demonstraţiei. Rămân înţepenită (aşa cum numai în vise se întâmplă), nu pot scoate niciun cuvânt şi îmi doresc să intru în pământ de ruşine. Apoi mă trezesc şi răsuflu uşurată: „Slavă Domnului că am scăpat!”

O relaţie sinceră, dar lipsită de pasiune

De treizeci de ani nu mai învăţ, nu mai predau şi nu mai fac cercetare în domeniul fizicii şi, ori de câte ori conştientizez acest lucru, încerc cel mai autentic sentiment de libertate greu de explicat, din moment ce nimeni nu m-a obligat să urmez Fizica, ci a fost opţiunea mea, încă din gimnaziu.

Am fost influenţată, probabil, de prima mea profesoară de fizică, o femeie superbă pe care o adorau elevii şi o admirau elevele. Pe de altă parte, nimeni şi nimic nu m-a avertizat că nu aş fi bună la această materie, din moment ce la prima olimpiadă, în clasa a IX-a, am promovat la faza finală (şi am şi beneficiat de o tabără unde m-am distrat excelent). Următorul pas (firesc) a fost clasa specială de fizică (cu colegi de nota zece şi o atmosferă fabuloasă[1]) unde am fost din nou finalistă la olimpiadă… E drept că niciodată nu am fost premiată la faza națională, nereuşind să obţin punctajul necesar. Îmi lipsea simţul practic, capacitatea de abordare originală a unor probleme şi – mai mult ca sigur – înţelegerea profundă a fenomenului fizic. Dar am perseverat… Aproape că mă convinsesem că Fizica era destinul meu. Ne lega o relaţie bazată pe afecţiune sinceră, dar lipsită de pasiune, care promitea stabilitatea. În paralel scriam (şi uneori publicam) poezie şi proză şi citeam în neştire literatură (şi nu cărţi de fizică).

Adio, dar rămân cu tine.

Totuşi, după bacalaureat am fost gata-gata să abandonez cariera de fiziciană, însă m-au împiedicat… Tezele din iulie[2]. Între bacalaureat şi admiterile la facultate era un răstimp de vreo două săptămâni în care m-am decis să dau la Litere, dar nu m-am grăbit să-mi depun dosarul. Termenul limită era în 9 sau 10 iulie, dacă nu greşesc. Cu o zi înainte a venit la mine colegul meu de clasă, Doru P., fluturând ziarul cu textul Tezelor. „Acum vrei să dai la Filo? N-o să mai poţi publica decât poezii patriotice! Hai cu noi la Fizică. Mâine ne depunem dosarele!”. A doua zi, unsprezece colegi de clasă ne-am prezentat la secretariatul Facultăţii de Fizică de la UBB şi am reuşit cu toţii la admitere.

Logodna mea cu Fizica fusese pecetluită, deşi pasiunea îmi lipsea în continuare, dar reuşeam să mă achit onorabil de obligaţii. Am încheiat anul I cu media 9.00. În prima vacanţă, tata – cunoscând nepotrivirea mea cu specialitatea aleasă – m-a îndemnat să abandonez Fizica şi să dau la Litere, dar era deja prea târziu. Mă logodisem de-adevăratelea cu bărbatul vieţii mele, coleg de an, de care eram nedespărţită. Perspectiva de a fi separată de el – chiar şi numai la cursuri – mi se părea mai rea decât aceea de a continua studiul fizicii. Am absolvit facultatea – secţia Fizica Corpului Solid – cu o medie onorabilă (9.70). În mod interesant, în timpul elaborării lucrării de diplomă am prins chiar şi gustul cercetării. Am avut norocul unui subiect interesant, destul de complicat, care presupunea implementarea unui soft (pe atunci în FORTRAN) de determinare a structurii cristaline prin prelucrarea datelor culese prin metoda difracţiei de raze X.

Teza de diplomă a fost un succes, dar soarta a făcut să abandonez totuşi Fizica, fiind repartizată la Centrul Teritorial de Calcul Electronic Cluj, adică în informatică. Tot atunci, profesorul conducător al lucrării de diplomă mi-a propus să mă înscriu la doctorat, dar nu am vrut. Aveam un copil mic, îmi plăcea domeniul în care lucram (sau mai degrabă colegii şi atmosfera de la centrul de calcul[3]), aşa că despărţirea de Fizică părea definitivă. Dar nu a fost.

În iarna aspră şi cu semne vădite de penurie, în care fiul meu împlinea vârsta şcolară, am dat întâmplător peste anunţul scoaterii la concurs a unor posturi de asistent universitar la Institutul Politehnic din Cluj. M-am înscris mânată fiind nu atât de dorul de Fizică, cât mai degrabă de perspectiva programului mai lejer din învățământul superior (12 ore pe săptămână) care mi-ar fi permis să mă ocup mai mult atât de fiul meu, cât şi de aprovizionarea care era aproape imposibilă după ora 16.00, când terminam serviciul la centrul de calcul. M-am înscris la concurs (în ciuda împotrivirii părinţilor – ambii lucrau la Politehnică şi nu voiau să ajung acolo şi eu). A urmat un răstimp solicitant, în care am studiat bibliografia şi m-am străduit să-mi reamintesc tot ceea ce uitasem în cei trei ani de când lucram în informatică, şi am reuşit la concurs.

Îmi plăcea mult munca cu studenţii, dar tot nu simţeam cine ştie ce pasiune pentru Fizică şi nici nu mă dădeam de ceasul morţii cu cercetarea. Amintirea deceniului petrecut acolo este cenuşie şi amorfă, suprapunându-se în mare parte cu ultimii ani ai dictaturii. Important era să te descurci. Dădeam ore particulare de fizică cu plata în mâncare, rebegeam în faţa aragazului din bucătărie, aşteptam cu orele, înfrigurată, autobuzul fantomatic care urma să mă ducă la institut, în celălalt capăt al oraşului, în sălile de curs îngheţate şi laboratoarele unde frecventele întreruperi de curent nu permiteau decât efectuarea lucrărior care nu necesitau electricitate. De-acum, înscrierea la doctorat (pe care o refuzasem cu inconştienţă imediat după absolvirea facultăţii) era un ţel aproape de neatins. Scăzuseră dramatic locurile atribuite conducătorilor şi nu aveam nicio şansă în competiţia cu colegii mai bine pregătiţi, sau cei cu proptele.

În primul an după schimbarea de regim din1989 aveam să reuşesc să intru şi la doctorat şi să-mi susţin toate examenele şi referatele înainte de despărţirea definitivă de Fizică. Aceasta avea să vină în urma primului eşec profesional din viaţa mea: nereuşita la concursul de promovare. Mi s-a explicat cu multă condescendenţă că aveam să fiu promovată în „tura următoare”, însă pentru moment catedra avea interesul să angajeze persoana care era în competiţie cu mine.

Nereuşita a fost usturătoare, mă simţeam nedreptăţită şi îmi era ruşine de toată lumea: familie, colegi şi studenţi. În acelaşi timp, eşecul a avut şi rolul hârtiei de turnesol care mi-a indicat cât se poate de clar că nu sunt o fiziciană grozavă şi chiar dacă voi avansa pe scara ierarhică universitară, nu voi fi diferită de alţii care nu s-au făcut remarcaţi deloc în domeniu.

Despărţirea şi bilanţul

În 1992 soarta mi-a mai dat o şansă. Am aflat întâmplător de concursul pentru un post de redactor-traducător la Studioul Teritorial de Radioteleviziune Cluj. Postul părea croit anume pentru mine: trăiam în ambele limbi – maghiară şi română – şi îmi doream de mult timp (încă din adolescenţă) să lucrez în presă. Am dat concurs şi am reuşit prima între doisprezece de contracandidaţi. Am mai cochetat o vreme cu Fizica, încercând să-mi termin doctoratul, dar asta ar fi necesitat o deplasare mai lungă în străinătate pentru măsurătorile care nu puteau fi făcute în ţară. Nu mai aveam timp de aşa ceva şi nici nu mai avea rost. Îmi găsisem, în sfârşit, vocaţia căreia m-am dedicat cu pasiune, străduindu-mă să dau tot ce era mai bun în mine, să mă afirm şi să recupez anii irosiţi cu… Fizica.

Uneori, stând în camera de lucru a soţului meu, privesc biblioteca ticsită cu cărţi de fizică şi mă gândesc că, probabil, nu aş mai înţelege aproape nimic din conţinutul lor şi, mai mult ca sigur, nu aş mai fi capabilă să rezolv problemele din culegerile rânduite pe rafturi, nici măcar pe cele mai simple.

Am abandonat şi am trădat Fizica, deşi ea mi-a dat foarte mult în viaţă.

– În primul şi primul rând, l-am cunoscut pe soţul meu, în anul I de Fizică.

– Mi-am câştigat pâinea şi am avut un mijloc de a obţine un venit suplimentar în cei mai dificili ani.

– Am avut prilejul să cunosc oameni deosebiţi, începând cu colegii de clasă şi profesorul nostru, Teodor Vodă, continuând cu colegii şi câţiva profesori de la Facultatea de Fizică – îi amintesc doar pe Árpád Neda, Alexandru Nicula (d. în anii 1990) și Lavinia Cociu.

– Am avut norocul să lucrez pentru diplomă cu cercetătorii Emil Indrea şi Gheorghe Borodi de la Laboratorul de Raze X, de la Institutul (pe atunci) de Izotopi Stabili, care m-au îndrumat, iar la Catedra de Fizică de la Politehnică am avut colegi competenţi şi simpatici, precum Irimie Milea şi Ionică Pop, dar şi tehnicianul şi poetul Mircea Corpodean. Am avut mulţi studenţi inteligenţi şi entuziaşti, de la care am avut învăţat la rândul meu.

– Am avut şansa unui conducător de doctorat înţelept, cult, cu mult simţ al umorului, un om integru: Dezideriu Ausländer[4] (1921-1999). Cred că pe el l-am dezamăgit cel mai tare, abandonând şi teza de doctorat (în domeniul ultrasunetelor). Lui i-am dedicat o poezie scrisă într-una din nopţile în care versurile se închegau mult mai limpede şi mai repede decât rezultatele măsurătorilor pe care le făceam acasă, pe un stand construit de soţul meu.

Dilema fizicienei

(profesorului D. Ausländer)

E magica oră

Ultrasonoră…

Acum cad la învoială

cu îndoiala,

cu nesiguranța,

neșansa și speranța…

Număr cu sfială și teamă

decibelii

rebelii

vestitorii

contradictorii

răsfrânți de aramă.

Scrutez hățișul

cristalin

de-a curmezișul,

întrebându-mă

dacă

nu sunt un barbar străin

care atacă,

zdrobind, poate,

un clopot

ce nu va mai bate,

o statuie

ce nu se va mai naște,

vraja unui amurg

de toamnă

ce nu-l voi recunoaște ?

Am păstrat legătura cu profesorul Ausländer şi după ce am părăsit Fizica, dar din păcate s-a stins din viaţă prea curând, la 78 de ani, cu o lună înaintea tatălui meu.

– Studiul Fizicii m-a făcut mai temeinică şi mai iscoditoare în ceea ce priveşte întâmplările vieţii şi sunt sigură că mi-a influenţat şi munca de jurnalist.

Mă întreb, în final, ce am dat eu Fizicii? Mă tem că prea puţin. Am elaborat câteva lucrări ştiinţifice fără vreun impact major şi, timp de un deceniu, le-am predat studenţilor. Sper din suflet că au rămas cu ceva din cursurile şi seminariile mele. Dar şi în acest caz, probabil, am îndoielile mele profunde, din moment ce mă visez predând fizica şi visul se dovedeşte un coşmar…

Andrea Ghiţă

---

[1]https://baabel.ro/2016/06/noi-cei-de-pe-planeta-l-e-r/

[2]https://ro.wikipedia.org/wiki/Tezele_din_iulie

[3] https://acum.tv/articol/46848/; https://baabel.ro/2019/07/amintirea-lui-ioan-pi-muslea-mai-1940-iulie-2019/

[4] Din păcate prea puţină lume îşi mai aminteşte de acest profesor eminent şi pe internet am găsit foarte puţine referinţe privind munca lui http://worldcat.org/identities/np-auslander,%20dezideriu$1921/