Am mai povestit că atunci când ne-am căsătorit, soțul meu și cu mine eram doi studenți săraci și în loc de călătorie de nuntă ne-am dus „la țară”, să lucrăm ca voluntari la kibuț. Nu știu de ce îmi vin în minte versurile lui Topîrceanu:
Locuința mea de veră
E la țeră…
Acolo era să mor
De urât și de-ntristare…
Nimic nu e mai departe de adevăr! A fost una din perioadele cele mai frumoase din viața mea.
Ca proaspăt imigrant, soțul meu și-a petrecut primele câteva luni la kibuțul Hazorea (Semănătorul) din Valea Izreel, nu departe de Afula (și de Spitalul Central al Văii Izreel, despre care povestea Jacob Sade https://baabel.ro/2022/03/jacob-sade-opt-povestiri-8-spitalul-central-al-vaii-izreel-1967/). Dimineața urma cursul de ebraică, iar după-amiaza lucra. Tinerii imigranți care veniseră singuri au fost „adoptați” de familii locale. Părinții lui adoptivi, Naftali și Margot Wertheimer, se numărau printre fondatorii kibuțului. Relații foarte bune a avut și cu familia Maroz. Pe atunci soțul meu cânta la pian, iar fiul familiei Maroz studia vioara la conservator și cei doi au dat împreună concert – dar și părinții erau mari melomani. Așa se face că în timpul studenției, soțul meu pleca adesea în weekend la kibuț; prietenii de acolo erau pentru el ca niște rude apropiate. Mai târziu m-a luat și pe mine și ideea să ne petrecem o vacanță la kibuț a fost cât se poate de naturală. Dar voiam să contribuim și noi ceva, de aceea am lucrat ca voluntari. Mi-au rămas de atunci numai câteva instantanee de calitate îndoielnică, dar asta am.
Kibuțul mi s-a părut dintotdeauna raiul pe pământ: aer curat, ciripit de păsărele… Casele de locuit erau așezate într-un parc imens, cu copaci bătrâni, iarbă, straturi de flori. Pe aleile parcului se circula numai pe jos sau cu bicicleta. Dar cel mai mult mi-au plăcut oamenii: liniștiți, lipsiți de griji, nimeni nu era nervos sau stresat, era o atmosferă de „casă de odihnă”. Asta nu însemna că oamenii leneveau și trăiau în huzur. Nici una, nici alta! Se sculau cu noaptea-n cap și ieșeau la munca câmpului – era și logic să profite de orele cele mai răcoroase ale zilei. Soțul meu a lucrat la crescătoria de pești, iar eu am ajutat pe unde era nevoie, am fost la cules de mere, la călcat, dar cel mai mult mi-a plăcut munca din bucătărie.
Între 2 și 4 toată lumea își făcea siesta, iar după aceea aproape toți erau liberi. Locuințele erau foarte modeste: două camere, o bucătărioară și un duș. Dar copiii locuiau separat, pe grupe de vârstă, și veneau acasă numai după-amiază, pentru câteva ore. Întotdeauna mi-am închipuit că trebuie să fie foarte plăcut pentru un copil să crească împreună cu același grup de prieteni, de la creșă și până la terminarea școlii…
Deci oamenii nu aveau grija copiilor, dar nu numai atât. Mesele le luau la cantină, unde mâncarea era bună și fiecare mânca pe săturate; rufele murdare erau date la spălătorie și se întorceau curate și călcate – visul fiecărei gospodine! Bani nu circulau aproape deloc, fiecare primea doar o sumă mică pe care o putea cheltui la magazinul sătesc. Iar lucruri mai mari, ca de exemplu televizoare, erau cumpărate en gros și împărțite membrilor.
Încă un lucru care m-a impresionat a fost cultura. Cu toate că oamenii trăiau la țară, nu erau izolați. Aveau o bibliotecă bună și citeau. Mulți aveau interes pentru muzică. În kibuț trăiau mai mulți artiști plastici, printre care Rolf Roda Reilinger, cel care a creat monumentul din Piața Danemarca, de lângă casa mea, la Ierusalim. Aveau și un muzeu, ridicat pentru a adăposti colecția de artă orientală a unui evreu german pe nume Wilfrid Israel. Funcționau cercuri artistice, se organizau spectacole de amatori, dar și călătorii la Haifa, la spectacole și la concerte – mai târziu kibuțul și-a construit propria sală de spectacole. Îmi amintesc că într-o seară, în sala de mese, l-am ascultat vorbind pe Amos Oz… Totul pare o utopie, dar am trăit-o cu adevărat.
Vorbesc la timpul trecut, pentru că toate aceste impresii datează de zeci de ani. Soții Wertheimer au părăsit demult această lume, la fel și Adi Maroz. Legătura cu Paula Maroz a dăinuit, dar nici pe ea n-am mai văzut-o de peste zece ani. Ultima dată când am vizitat-o la kibuț, multe lucruri se schimbaseră. Au apărut case cu etaj, locuințele erau mai mari – copiii dormeau acasă. Sala de mese devenise o cantină cu plată… E trist, dar utopia nu putea continua la nesfârșit, odată ce generația fondatorilor nu mai exista. Și atunci mi-am pus întrebarea: cum se explică apariția kibuțurilor? Cum a apărut această întruchipare aproape perfectă a idealului socialist „fiecare să dea după puteri și să primească după necesități”? Doar au fost și alte încercări, ca de exemplu gospodăriile colective, care au eșuat – pentru că natura umană este așa cum este. Să dau un răspuns la modul general mă cam depășește, dar ar fi interesant de făcut o incursiune în istoria kibuțului Hazorea.
Povestea a început în Germania. Încă din perioada Primului Război Mondial au apărut mișcări de tineret bazate pe principiul mens sana in corpore sano, care încurajau sportul și mai ales drumețiile. Printre ele se aflau și mișcări evreiești. A apărut întâi o mișcare religioasă-sionistă și câțiva ani mai târziu mișcarea Kameraden (tovarășii). În 1932 ea și-a schimbat numele în Werkleute (oamenii muncii). Membrii ei erau tineri cu convingeri socialiste, tineri cu școală, din familii asimilate, mic-burgheze sau intelectuale. Ei se simțeau evrei, dar și germani. Numai că odată cu venirea la putere a nazismului, li s-a dat de înțeles fără echivoc că ei NU sunt germani. De atunci mișcarea a primit o tentă sionistă și membrii ei s-au pregătit să plece în Palestina și să întemeieze o așezare agricolă după principiile socialismului. S-a făcut o chetă, s-a cumpărat pământ de la arabi și în anul 1934 primul grup de tineri a plecat în Palestina; au urmat încă câteva.
De aici încolo totul ar fi trebuit să fie simplu – dar nu a fost. Chiar dacă pământul a fost cumpărat „cu acte în regulă” de la proprietarii care locuiau departe, în Siria sau în Egipt, la fața locului se aflau țăranii arabi care îl cultivau și care nu puteau fi alungați. Deci la început kibuțul nu dispunea de suficient pământ. O parte din membri s-au angajat la Fondul Național Evreiesc (Keren Kayemet), participând la împădurirea colinelor din jur. Rezultatul îl putem aprecia abia acum: colinele golașe de odinioară s-au transformat în păduri dese, care îmbie la drumeții. Pământul s-a eliberat abia în timpul Războiului de Independență, când ocupanții ilegali au fugit.
La început condițiile au fost foarte grele. Tinerii locuiau în corturi sau în barăci, dar luându-și în folosință pământurile, situația s-a ameliorat. În anii de după război, kibuțul a adăpostit, a crescut și a educat numeroși copii și tineri, unii supraviețuitori ai Holocaustului, orfani sau veniți în Israel fără familie. Mulți au hotărât să rămână, astfel că populația kibuțului s-a diversificat – s-au adăugat imigranți din Siria, Liban, Yemen, dar și din România și Bulgaria. Mai târziu s-au adăugat noi membri din rândurile tinerilor veniți la cursul de ebraică (ulpan), sau veniți să lucreze ca voluntari.
La început economia kibuțului se baza pe agricultură: cultivau grâu și aveau o turmă de oi (cei doi ciobani aveau doctorate!) Apoi s-au adăugat pepeni galbeni, pomi fructiferi, bumbac, găini, vaci de lapte, o crescătorie de pești. (Cantitatea de apă fiind limitată, apa murdară din bazinele de pești, nepotrivită pentru irigația plantelor comestibile, era folosită pentru a iriga bumbacul.) Un mare pas înainte l-au constituit banii plătiți de Germania victimelor nazismului. Acești bani au fost investiți în îmbunătățirea condițiilor de trai, dar mai ales în noi activități economice: o fabrică de mobilă, o fabrică de mase plastice și multe altele.
Cred că atmosfera din kibuț, cel puțin așa cum mi-o amintesc din anii 1975-2000, se datorează oamenilor deosebiți care l-au întemeiat, oameni animați de un ideal pentru care erau gata să facă orice sacrificiu. În viața lor particulară erau oameni modești, dar nu precupețeau niciun efort pentru binele colectivității. Dacă ar fi mai mulți ca ei, cred că am trăi într-o lume mai bună.
Hava Oren
Bibliografie:
https://he.wikipedia.org/wiki/%D7%94%D7%96%D7%95%D7%A8%D7%A2https://de.wikipedia.org/wiki/Werkleute_(Bund_j%C3%BCdische_Jugend)
8 Comments
M-am documentat pe Google despre kibutzul Azoreea, intemeiat de tineri intelectuali evrei germani prin anii 30 ai secolului trecut.
Mi-a placut fotografia din articol in care sotul dvs si un alt tănăr interpreteaza probabil o sonata pentru vioara si pian.
Kibutzurile au fost oaze de adevarat socialism, au contribuit mult la dezvoltarea țării.
Pe la sfărşitul anilor 80, Meir Shalev scrisese “Roman rusi”, despre evoluția vietii in kibutzuri si moshavuri. (Moshav e tot o asezare agricola, dar fiecare este proprietar). Nu am citit cartea, doar o recenzie in Jerusalem Post. Autorul descrie transformarea unei familii in acest mediu rural organizat: fondatorii erau niste intelectuali fini, sensibili, a 3-a generatie deja țărani, preocupati doar de grija cultivării pământului.
E bine ca s-a trecut la noua forma de kibutz: ocupațiile clasice, dar si cercetare ştiințifica, industrie, sali de concerte, arta.
Dacă îmi amintesc bine, cei doi cântau Beethoven.
Eu am încercat să citesc „Roman rusi”, pentru că m-a interesat subiectul, dar nu am reușit. L-am găsit groaznic de lung și de plictisitor.
Bineînțeles, kibuțurile trebuiau adaptate noilor realități, dar „ceva” s-a pierdut și e păcat.
Da, s-a pierdut farmecul vechiului Israel.
Am citit cred, doar 2 romane de Meir Shalev, in traducere.
Beethoven, in kibutz. Remarcabil.
Felicitari pentru articol .
Cred ca era in 1980 sau 1981 cand am petrecut cu un grup de prieteni o saptamana placuta la un chibut de la granita cu Libanul. Aveau o casa de oaspeti, o gradina cu mese la umbra copacilor – conditii excelente de odihna. Ma intreb daca era ceva nou sau ofereau posibilitatea de a-ti petrece vacanta in incinta chibutului de la intemeiere.
Dar, ca vizitator, erai total izolat de realitatea vietii kibutnicilor si ma intreb, daca as fi cerut, as fi fost oare introdusa in viata lor de zi cu zi? Regrete cam tarzii!
Casele de oaspeți erau pentru kibuțuri o investiție economică, la fel ca activitatea agricolă sau industrială. Cred că a început prin anii 70. Pur și simplu profitau de frumusețea așezării / a împrejurimilor și își puteau permite să închirieze camere la prețuri competitive. Cât despre a-i cunoaște în acest fel pe kibuțnici, nici vorbă! Din acest punct de vedere ele sunt ca orice alt hotel.
Citind amintirile Havei Oren, din kibuţul Hazorea, mi-am amintit de prima mea vizită într-un kibuţ din Israel. Kibuţul Maagan întemeiat de tineri sionişti din generaţia tatălui meu, care au făcut aliya în 1940-42. Mie mi-a plăcut grozav în kibuţ (e drept că locuiam în bungalowurile destinate turiştilor şi eram oaspete, dar întâlnirea cu întemeietorii, vizitarea muzeului dedicat eroilor paraşutişti, masa la cantina kibulului, erau tot atâtea semne ale unei societăţi fondate pe un ideal. Din păcate entuziasmul şi idealismul anilor de început, s-a stins aproape simultan cu generaţia fondatorilor. Poate aşa a şi trebuit să se întâmple. Între timp s-a edificat o ţară stabilă şi prosperă şi instituţia kibuţului nu mai era necesară.
Poate că ai dreptate, dar mie îmi pare foarte rău că acest fenomen nu mai există, sau mai curând nu mai există în forma sa originală. Cât despre „stabilă și prosperă”, din gura ta în urechile Domnului!
Pentru mine chibutul reprezinta prototipul egalitatii si dreptatii. Chibuturile au fost create de oameni harnici, de caltate si adevarati patrioti. Cei mai buni soldati si ofiteri erau chibutnici. Ei ne aparau granitele de invazile dusmanilor. Chibuturile au dat culturii Israeliene scriitori, compozitori, cantareti si alti oameni de arta valorosi. Este bine ca Hava ne-a reamintit despre chiburi fiindca in ultimii ani se vorbeste mai putin despre ei si mai mult despre oameni care sunt antiteza lor.