În fiecare an mă bucur de 1 martie, prima zi a primăverii, Ziua Mărțișorului, chiar dacă urmează Zilele Babei. Dar îmi amintesc de o strofă dintr-un pastel de Vasile Alecsandri (citez din memorie, sper să nu greșesc): „S-a dus zăpada albă de pe cuprinsul țării,/ Se duc Zilele Babei și nopțile vegherii./ Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ/ Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt”. Parcă mi s-a părut interesantă pentru acest 1 martie în Țara lui Israel.

Mi-am amintit și altceva, o întrebare pe care mi-o puneam atunci când eram copil: ce înseamnă frizer, coafor, bărbier? Copil fiind, nu știam care este deosebirea. Nu știam că „frizer” vine din germană, care l-a împrumutat la rândul ei din franceză, „coafor” din franceză, „bărbier” este mai vechi în limba română. Știam doar că dacă cineva vrea să știe ce e nou, dar nu scrie în ziare, trebuie să se ducă la bărbier, iar bărbierul să-l bărbierească frumos și… să se bărbierească povestindu-i câte în lună și în stele. Apoi am învățat că era odată un bărbier mare în Sevilla (deși nu știam încă unde este Sevilla) și îl chema Figaro. Apoi nu înțelegeam de ce pe bărbierii care se numeau frizeri sau coafori nu-i cheamă pe toți Figaro, ci Ionescu, Georgescu, Lăzărescu, Șapira și de ce toată lumea se duce la ei să se tundă, femeile să se coafeze, bărbații să se radă sau să „se bărbierească” – asta când eu plângeam că mă tunde și-mi rămâne părul la frizer, în loc să rămână pe capul meu, la locul lui. Mai târziu, când eram la școală, nu înțelegeam de ce ne obligă să ne tundem, tunsoarea „nulă” și cine nu voia era dat absent, deși era în clasă, asta așa, ca să se numească „eliminat” și să aibă absențe ca pedeapsă. Credeam că este doar ca să le facă bucurie frizerilor. Iar când o fată sau o duduie se coafa, se spunea că atunci când se duce la coafor arată ca o păpușă, iar când se întoarce arată ca o mătușă.

Mai târziu a început să-mi placă să mă duc la frizer, fiindcă acolo se adunau oameni la orele de vârf și aveam cu cine să stau de vorbă, să învăț câte ceva de la alții, deși îmi plăcea doar să-mi aștept rândul, nu și să mă tund. Tunsoarea era parcă prețul pe care trebuia să-l plătesc pentru a cunoaște oameni maturi, tineri și bătrâni, care povesteau una-alta. Vorbeau și de democrație, ceea ce nu apărea în ziarele comuniste, pentru că probabil nu le păsa, nu-i cunoștea nimeni. Sau vorbeau de istorie. Trecutul, prezentul și viitorul. Vorbeau și vorbeau, vorbeau și aiureli, dar eu nu înțelegeam că sunt aiureli. Îmi aduc aminte că unul povestea că a citit undeva că săbiile din Evul Mediu erau bune și tari fiindcă erau din oțel călit în sânge de bou, dar nu se mai știe cum, de aceea astăzi săbiile se rup repede. Dacă s-ar redescoperi metoda, ar fi o revoluție, fiindcă săbiile vor fi din nou tari. Altul i-a răspuns că nu are niciun rost, oricum nu mai luptăm cu sabia, pentru ce să ucidem și să chinuim un biet animal ca să călim o sabie…

Astăzi se vorbește de altă revoluție, a legislației, pro și contra. Dar cei care sunt contra nu mai folosesc doar cadrul parlamentar. Au trecut la săbii moderne, chiar dacă nu sunt călite în nimic. Într-o ședință a Knessetului, un parlamentar s-a urcat cu picioarele pe masă. Alții au strigat cât îi ținea gura. Au început și demonstrații pe stradă care au dus la perturbarea ordinii publice, la șosele blocate, și oameni care nu au nici în clin, nici în mânecă cu politica sunt nevoiți să suporte consecințele. Există pericolul ca violența verbală să fie urmată de violență fizică. Uneori nici intervențiile poliției nu ajută. Dimpotrivă, poliția este acuzată că se poartă mai dur cu demonstranții de stânga, decât cu cei ultra-religioși sau de dreapta, ceea ce nu este adevărat. Și mai grav este că unii deputați din opoziție nu vor să accepte hotărârea votanților. Uneori respingerea propunerilor de reformă a sistemului judiciar pare îndreptățită, alteori însă sunt pretexte. Unii politicieni cer chiar răscoală publică, război civil, unii rezerviști încearcă să politizeze armata, amenință că nu vor mai veni la concentrare dacă se va face reforma sistemului judiciar. Adaugă apoi că ei sunt cei mai buni din țară, deci ei trebuie să decidă. Votul universal nu-i interesează, pentru că votul unui măturător de stradă sau al unui cerșetor este egal cu cel al unui profesor universitar, sau al unui general de armată. Elitism? Snobism? Nu știu. La data la care scriu articolul, încercările președintelui statului de a aduce ambele tabere la masa tratativelor încă nu au reușit. Ce e de făcut? Vom vedea. Rămân de părerea că este necesară o cale de mijloc, a înțelegerii reciproce.

Un amănunt mi-a conectat tabloul demonstrațiilor violente din prima zi a primăverii cu amintirea frizerului din copilărie.

Doamna Sara Netanyahu, soția primului ministru, s-a dus la un adevărat Figaro, coaforul ei, ca să se tundă și să se coafeze. A făcut-o fără a lua în considerare demonstrația și fără a se gândi că cineva ar deranja-o, doar este dreptul fiecărui cetățean să demonstreze pașnic. În fond, este treaba ei personală. Probabil că voia să înceapă primăvara cu o coafură nouă. Salonul de coafură, un salon de lux, este în centrul orașului Tel Aviv, în renumita piață Kikar Hamedina. Dar demonstranții au aflat, au urmărit-o, s-au adunat în număr mare și au înconjurat clădirea, încercând chiar să intre cu forța. Apoi au așteptat ca doamna Netanyahu să iasă, pentru ca… să-i arate ei! Doamna Netanyahu s-a temut să nu fie atacată fizic: erau semne în acest sens. Coaforul se temea și el. A chemat poliția, dar a durat circa trei ore până când poliția a venit s-o salveze. Violența verbală se manifestase deja. Chiar la fața locului, un fost om politic s-a exprimat în favoarea conflictului fratricid, prezentând comparativ cuplul Netanyahu cu cuplul Ceaușescu. Nu știu ce știa el despre Nicolae și Elena Ceaușescu, dar însăși comparația este oribilă. A doua zi, într-un interviu televizat, doamna Netanyahu a povestit despre atmosfera terifiantă în care s-a aflat, despre sentimentele de groază pe care le-a încercat. Se temea de manifestanții adunaţi în faţa salonului de coafură s-ar fi putut dezlănțui în orice moment. Și împotriva cui? Nu împotriva unui om politic ales, ci împotriva unei persoane particulare, care nu are altă legătură cu politica decât că este soția primului ministru. Slavă Domnului, cu ajutorul poliției a scăpat vie și nevătămată, deși insultată și jignită.

A doua zi a urmat o serie de caricaturi vulgare. Una o prezenta cu părul vâlvoi, adăugând mențiunea „Sara Netanyahu după trei ore la frizerie” (aluzie că de frică i s-ar fi făcut părul măciucă?!). În alta, intitulată „Reforma la coafură”, apărea cu perciuni peste urechi (aluzie probabilă la reforma judiciară și la relațiile Likud-ului cu partidele religioase). În a treia apărea în chipul reginei Maria Antoaneta, cu mențiunea: „Dacă nu este pâine, să mănânce prăjituri, sau grenade de șoc, sau bătaie de la poliție, principalul ca eu să arăt bine”.

Mie personal îmi plac glumele și satira, cu condiția să fie bune. Dar în acest caz mi s-au părut urâte, cu un umor politic mârlănesc, față de un om nepotrivit. Iar expresia „Dacă nu este pâine, să mănânce prăjituri” nu a fost spusă de Regina Maria Antoaneta referitor la foametea care în ultimă instanță a dus la declanșarea Revoluției Franceze din 1789, ci i-a fost atribuită ulterior cu scop jignitor, pentru a prezenta familia regală ca fiind ruptă de realitate și de popor și pentru a justifica revoluția.

Doamnelor și domnilor, aveți grijă! Să fie o lecție pentru toți! Mulțimea necontrolată poate face lucruri neașteptate. Nu lăsați să se petreacă asemenea lucruri! Ferească Dumnezeu să apară un nou Igal Amir, de data asta din stânga. Coaliția și opoziția trebuie să colaboreze pentru binele statului democratic, pentru binele nostru, al tuturor. Calea de mijloc va fi precum cărările „uscate de-al primăverii vânt”, în luna martie, depășind încercările iernii de a reveni în Zilele Babei. Democrație, nu violență, atât în sistemul judiciar, cât și în sistemul parlamentar! Democrație și pe stradă, și… la coafor.

Lucian Herşcovici