Scrierile lui Annie Ernaux le-am descoperit de curând, după ce autoarea franceză fusese recompensată, anul trecut, cu premiul Nobel pentru Literatură. Deocamdată am citit doar Pasiune simplă şi Confesiunea aolescentei şi am început Anii. Din câte ştiu, sunt singurele cărţi traduse deja în limba română. Nu mă încumet s-o citesc în original, deşi traducerile (după părerea mea) lasă de dorit. În schimb stilul ei – care pendulează între sistemul de referinţă propriu şi cel al observatorului, între persoana întâi şi a treia, dezvăluindu-se cu o sinceritate absolută şi în acelaşi timp, analizându-se nemilos, m-a cucerit de la primele pagini. Mă recunosc în ea şi cred că foarte multe femei din toate generaţiile se regăsesc în personajele lui Annie Ernaux… De pildă în acest fragment:

Încă de la intrarea în magazin, recunoaşterea locului şi alegerea zonei de acţiune. Apoi trebuie să te porţi cât mai natural, în acelaşi timp în care privirea îţi stă la pândă. Toate abilităţile de atenţie, imaginaţie, evaluare a celorlalți sunt concentrate în direcţia unui singur scop, de a te apropia cât mai mult de lucrul râvnit, de a-l apuca, de a-l pune la loc, de a te îndepărta de el, de a reveni într-o coregrafie inventată în fiecare clipă. Furtul este în grija corpului, care devine radar, placă sensibilă a mediului înconjurător. Momentul trecerii la acţiune, a mâinii care face ca lucrul să dispară în buzunar sau în geantă, este cel al unei maxime conştiinţe a pericolului de a fi prins în acel moment – care durează până când ieşi, în mod simulat nepăsător, din magazin – cu acel lucru care arde pe tine. Nimic nu depăşeşte atunci, afară, la distanţa de cincizeci de metri de siguranţă, jubilaţia de a fi înfruntat frica încă o dată, de a fi avut o mare realizare personală a cărei dovadă, trofeul, se află în geantă…

Acum câţiva ani[1], la concursul cu premii al ediţiei de Rusalii a emisiunii Transilvania Policromă (dacă nu mă înşel, Rusaliile catolice şi protestante coincideau cu cele ortodoxe şi cu Şavuotul), le-am propus telespectatorilor să ne spună una dintre cele Zece Porunci. Au sunat foarte mulţi, abia pridideam să notăm numele concurenţilor. La sfârşitul emisiunii, clasând bileţelele cu răspunsuri, am constatat că peste 90% dintre telespectatori citaseră aceeaşi poruncă: Să nu furi. Câţiva au spus: Să nu ucizi, unul: Cinsteşte pe tatăl tău şi tot unul singur: Respectă ziua de odihnă. Această „statistică” este în consonanţă cu imaginea pancartelor purtate de diferitele categorii sociale – ieşite în stradă pentru a mărşălui, protesta sau picheta – pe care apare invariabil cuvântul „Hoţii!”, acompaniat de scandarea „Ho-ţii! Ho-ţii!”.

Cred că în majoritatea dintre noi convieţuiesc două entităţi: una predispusă la furtişag sau măcar la înşelăciune şi alta vigilentă faţă de furtişagul sau înşelăciunea altuia. Acest lucru îl observă şi Annie Ernaux în continuarea fragmentului ales de mine:

Când fură dulciuri de la Rabbits, Annie Duchesne îşi vede oare părinţii[2] în spatele cuplului de mici comercianţi creduli pe care îi trage pe sfoară cu bucurie, în compania lui R? Este ea atinsă de ceva ce seamănă vinovăția? Nu cred, chiar dacă chipul şters şi sever al patroanei tinde să se confunde astăzi cu cel al mamei mele la sfârşitul vieţii. Ea se află în amnezie morală iar asta o face să scape de judecata pe care i-am face-o altcuiva. Noi, care n-am fura nimănui un bun, care am fi adus la poliţie un portofel plin cu bancnote găsite pe stradă, nu ne-am considerat delincvente – doar fete mai curajoase şi mai fără prejudecăţi decât altele.

Şi eu mă număr printre cei care au şterpelit la viaţa lor. Fără a trece la socoteală merele şi prunele ciordite din grădina vecinilor şi a bomboanelor „Puişor” subtilizate din galantarul băcăniei din colţ pe vremea copilăriei, trebuie să recunosc că am furat şi la maturitate. E drept că în condiţii de forţă majoră, dacă asta constituie o circumstanţă atenuantă…

Se întâmpla prin 1978 – 79, la începutul iernii. Fiul meu, pe atunci de vreo cinci anişori, îşi pierduse catarama de la şoşon, taman pe cea mai mare zloată. Am plecat în oraş să-i cumpăr alta, dar nu se găseau catarame la niciun magazin de specialitate. Am încercat să-i iau o pereche de şoşoni noi, dar lipseau tocmai cei de mărimea lui. Atunci m-am decis să fur catarama de pe un şoşon de altă mărime. Am luat în mână şoşonul, dar l-am aşezat înapoi ca friptă. Am privit în jur, căutând momentul prielnic acţiunii, dar în acelaşi timp mă gândeam cu groază că o să fiu prinsă asupra faptului, legitimată şi dusă la miliţie. Până la urmă m-am îmbărbătat şi am trecut la acţiune: am scos cu o mişcare fulgerătoare catarama de pe cureluşa şoşonului şi am băgat-o în buzunar. Apoi, cu inima cât un purice, m-am fofilat cu coşul gol pe lângă casieriţă, aşteptând să strige cineva după mine “hoaţa!”… Dar nu s-a întâmplat nimic. După ce m-am văzut în stradă, m-am liniştit şi eu. Acasă i-am dat fiului meu „trofeul” explicându-i să aibă mare grijă de cataramă, pentru că nu mai pot „face rost” de alta. Totuşi nu pot nega că fusese o experienţă incitantă, care-mi ridicase nivelul adrenalinei şi mă făcuse mai înţelegătoare faţă de… cleptomani. Bănuiesc că nici paguba produsă nu a afectat prea mult magazinul… A fost o găinărie pe care o comisesem forţată de împrejurări, deşi – să fim serioşi – catarama de la şoşonul copilului nu era un obiect vital!

E greu să explic ce m-a determinat să repet „experienţa”, peste vreo zece ani, e drept, tot în beneficiul fiului meu care intra în clasa a opta.

Era un septembrie blând şi mă întorceam la Cluj după un răstimp petrecut la Covasna, unde mi-am cam cheltuit banii. Schimbam trenul la Sfântul Gheorghe şi aveam de aşteptat vreo două ore până să sosească faimosul accelerat care pornea de pe litoral şi trecea prin mai toate staţiunile balneare din Secuime, ca să ajungă apoi la Cluj, via Dej. Mi-am lăsat valiza la „Bagaje” şi am hoinărit prin oraş. Am intrat şi la „Librăria Noastră”, unde am constatat cu uimire că se găseau „la liber” manuale în limba română pentru toate clasele, ceea ce la Cluj nu se întâmpla. Pe vremea aceea (sfârşitul anilor 1980) elevii primeau gratuit manuale utilizate, restituite de cei din clasele mai mari (uneori cu mâzgăleli şi pagini lipsă), dar se vindeau şi manuale noi, la librărie, cu condiţia să „apuci la ele”. La Cluj manualele cele mai importante (Limba română, Matematică, Istorie, Geografie) se epuizau într-o zi-două. Fiului meu îi lipseau manualele de Istoria şi Geografia Patriei. Le-am găsit pe amândouă în librăria centrală din Sfântu-Gheorghe, dar eu aveam bani numai pentru un manual… Soluţia (găsită de mine) a fost să plătesc un manual, iar pe al doilea să-l trec clandestin pe lângă casierie, ascuns sub scurta de „fâş”. De data aceasta am fost incredibil de calmă. Eram sigură că nimeni nu mă va bănui că aş fura de la „Librăria Noastră” din Sfântu Gheorghe, tocmai… Geografia României de clasa a VIII-a. Am plătit Istoria României şi i-am mulţumit casieriţei în limba maghiară, cu cartea subtilizată pitită sub scurta mea bleumarin cu dungi azurii. Am ieşit din librărie cu sentimentul triumfător al hoţului neprins… Recidivasem. E drept că de atunci, de câteva decenii, nu am mai repetat experienţa (nu pot spune că nu am fost tentată), dar dacă cineva declară cu onestitate: Am furat, răspunsul meu este: Şi eu.

În anii de demult făcea furori o romanţă întitulată „Nu e om să nu fi scris o poezie, măcar o dat’, măcar odată-n viaţa lui!” Cred că ar putea fi foarte bine parafrazată în „Nu e om să nu fi comis o hoţie…”, deşi sunt convinsă că există şi astfel de oameni… Foarte, foarte puţini.

Andrea Ghiţă

---

[1] O parte din articolul de faţă a fost publicată în revista electronică www.acum.tv. sub titlul Toţi fură!

[2] Părinţii lui Annie Ernaux ţineau o băcănie în orăşelul Yvetot.