În tot ce am scris pentru Baabel am încercat să nu vorbesc despre mine și familia mea. Dar cum am ajuns la o vârstă pe care o cunosc toți cei care citesc revista Baabel, cred că a venit timpul să scriu despre amintirile personale și familia mea directă (părinți, soră, nepoți). Poate că aceste amintiri sunt deformate de vârstă, dar sper că păstrează totuși realitatea.

Circulau în familie câteva legende pe care mi le-a povestit mama și care au devenit acum amintirile mele. Una dintre ele e povestea suzetei de care mama și-a amintit când am început facultatea de medicină. La vârsta când mai foloseam suzeta, în timpul unei călătorii cu trenul de la Câmpulung la Rădăuți împreună cu părinții, am pierdut suzeta și am plâns toată noaptea. A doua zi, primul drum al lui tata a fost la farmacie, de unde s-a întors victorios cu două suzete. Marele necaz al părinților a fost când n-am vrut să iau în gură suzeta, pentru că era roșie și am motivat că nu vreau Blut (sânge). Atunci chiar m-am dezvățat de suzetă și n-am mai avut nevoie de ea. Dar povestea nu s-a terminat. Foarte mulți ani, chiar până în adolescență, nu am mâncat nici tomate și nici pepene verde, din cauză că erau roșii și îmi aminteau de suzetă. Când m-am înscris la medicină, mama spunea că nu voi fi în stare să văd sânge. Mai târziu am intrat în sala de operații, nu numai ca spectator, și din păcate am văzut foarte mult sânge, chiar dacă nu am ales chirurgia ca specialitate.

O altă legendă care circula în familie a fost că eu aș fi dat numele sorei mele care era cu aproape patru ani mai mică decât mine. Mama a născut-o acasă, în timp ce eu eram la bunici. Când am venit acasă, mi-au spus că am o surioară frumoasă, dar eu nici nu m-am uitat la ea, eu voiam un frățior! Am declarat atunci că barza a greșit adresa și a adus băiețelul la vecinul nostru, doctorul Hamer. Atunci mama a apelat la dragostea mea pentru verișoara mea Sylvia, cu zece ani mai mare decât mine (probabil că avea pregătit acest argument) și mi-a spus:

– Nu vrei să ai o Sylvia a ta? Fetița se va numi Sylvia și va fi sora ta.

Și așa m-am potolit și am iubit-o, poate și mai mult ca pe verișoara Sylvia. Din păcate verișoara a murit în timpul Holocaustului. A fost împușcată de soldați români în Transnistria, la Cariera de piatră, împreună cu copilul ei de doi ani.

Chiar dacă ne certam uneori, relația cu sora mea a fost una deosebită. Nu pentru că i-am dat numele, asta nu a contat, dar am influențat-o în multe evenimente din viața ei, chiar fără să-mi dau seama. Peste ani s-a înscris și ea la facultatea de medicină. Cu greu a reușit să se desprindă de influența mea. Ea a ales laboratorul și microbiologia și pe parcurs a strălucit în profesie. A devenit o figură cunoscută în colectivul care a inventat polidinul, fiind numită și „doamna polidin”.

Gurile rele spuneau că am influențat-o chiar și în alegerea soțului. El mi-a fost coleg de facultate și bun prieten. M-am simțit bine la ei și după moartea părinților mei, casa lor din Iași a devenit pentru mine un fel de „acasă”.

Din păcate pentru nepotul meu vor deveni legende de familie amintirile pe care nu le-am povestit nimănui despre mama lui – fiica mea Ada – care a murit când el avea numai nouă ani. Ada era un copil foarte deștept, aș zice. Toți părinții spun asta despre copiii lor. Locuiam pe atunci pe strada Matei Basarab. Casa noastră, având o curte mare, era locul de joacă și pentru copiii vecinilor. Și cum se întâmplă de obicei, copiii se mai certau. Nu știu cum și pentru ce, o fetiță i-a spus Adei:

– Tu ești jidancă.

Prompt, Ada i-a răspuns:

– Tu ești țigancă.

Foarte curând copiii s-au împăcat. Mai târziu Ada mi-a povestit cele întâmplate și m-a întrebat:

– Ce deosebește o țigancă de o jidancă?

Nu i-am putut răspunde nici eu. Eventual culoarea pielii, m-am gândit atunci. Această întrebare mi-o pun și astăzi și nu este deloc o legendă.

Tot pentru nepotul meu vreau să povestesc ce a răspuns mama lui la o întrebare pusă de obicei la grădiniță fiecărui copil:

– Ce meserie are mama?

Ada a răspuns prompt:

– Mama e doctor.

– Dar tata?

– Tata e evreu.

Avea dreptate. Tatăl ei a fost un bun evreu și în viața privată și în activitatea lui de secretar literar la TES și asta nu este o legendă de familie, ci realitatea. Nu o spun numai eu, ci toți care l-au cunoscut. Copilul Ada a nu a despărțit meseria de omul care a fost el.

Și iată că am scris un articol despre amintirile mele și familia mea.

Mirjam Bercovici

București, 05-08-2023