Nu conduc maşina din o mie de motive. În primul rând pentru că nu am carnet de conducere[1]. Nu mi-am dorit neapărat să-mi dau examenul de şofer, dar nici nu am refuzat categoric, până când o întâmplare mi-a confirmat faptul că nu eram potrivită deloc pentru a sta la volan. Tocmai ieşeam pe poarta Institutului Politehnic (unde eram tânăr cadru didactic) când am zărit-o pe colega mea de clasă C. la volanul unei Dacii 1300 albe, nou-nouţe. Am salutat-o plină de voioşie strigând: „Servus, C.!” şi i-am făcut cu mâna. Ea, la fel de bucuroasă de revedere ca şi mine, şi-a ridicat mâinile de pe volan, mi-a făcut semn şi a răspuns „Servus, Iuli!”. În secunda următoare Dacia ei nou-nouţă s-a izbit de autoturismul din faţă. Ciocnirea s-a soldat doar cu deformarea barelor de protecţie, dar colega mea de clasă a ieşit din maşină disperată, lamentându-se ”Auleo, mă omoară bărbatu-meu!”. Eu, autoarea morală a carambolului, mi-am dat seama că aş fi procedat exact ca ea şi am decis că nu merită să risc o crimă în familie. Oricum, la vremea aceea nu aveam maşină.

În momentul în care soţul meu s-a aşezat la volan şi eu pe scaunul din dreapta, mi-am asumat rolul de „copilot”, semnalându-i fără încetare tot ce mişca pe drum: Vezi că vine o maşină din dreapta! Uite că ăla vrea să ne depăşească! Nu te apropia atât de mult de cel din faţa ta. Uite un biciclist! Vine o curbă dublă periculoasă!

Mi-am jucat conştiincios rolul de „navigator-avertizor”, până într-o seară când, la un pahar de coniac, bărbatul meu mi-a spus următorul banc:

Soţul vine acasă rupt de foame şi o roagă pe nevastă să-i facă o omletă. Ea se duce în bucătărie, el o urmează. Ea scoate tigaia din dulap, el îi spune „Uite, ia tigaia aceea!”. Ea scoate uleiul de pe raft, el îi spune „Ai grijă cât ulei pui.” Ea scoate ouăle din frigider, iar el comentează: „Acum trebuie să le spargi, să le baţi bine cu telul şi să pui condimentele pentru omletă.” În momentul acela ei îi sare ţandăra: „Suntem căsătoriţi de zece ani, crezi că nu ştiu să fac o omletă?” „Ba, sunt sigur că ştii” – răspunde el – „dar vreau să te simţi şi tu la fel cum mă simt eu când sunt la volan, lângă tine”.

O vreme m-am calmat, bucurându-mă de statutul de pasager lipsit de griji care admira priveliştea de pe şoselele patriei. Totuşi, uneori, când făceam drumuri mai complicate, soţul meu ar fi avut nevoie de serviciile mele de navigator, numai că sunt o pacoste la orientarea în spaţiu. Din această cauză, în scop preventiv, dacă bănuiesc că trebuie s-o iau la dreapta o iau intenţionat la stânga şi viceversa. În plus, hărţile mi se par cele mai complicate hăţişuri de trasee, imposibil de urmărit şi de descifrat. În aceste condiţii sarcina mea s-a redus la a urmări (cu maximă atenţie) indicatoarele şi a anunţa, la nevoie, încotro trebuie s-o luăm, dar numai în caz de forţă majoră! În rest (adică aproape întotdeauna), soţul meu se descurcă foarte bine şi fără ajutorul meu.

Ani de zile mergeam în concediu la mare şi călătoream noaptea. Făceam drumul dintr-o bucată. Plecam puţin după miezul nopţii, pe şoseua aproape pustie (ce vremuri!) şi a doua zi la prânz eram deja la plajă. La întoarcere beneficiam de frumuseţea ultimei zile de concediu şi porneam spre casă, la Cluj, după amiaza târziu. Profitam de cele două autostrăzi (A1 şi A2) existente în ţară (nici acum nu sunt cu mult mai multe) şi apoi o luam spre Valea Oltului care noaptea era mult mai puţin aglomerată.

Soţul meu ştia drumul „cu ochii închişi”, numai că odată, pe la sfârşitul anilor 1990, când tocmai se lucra la prelungirea autostrăzii Bucureşti-Piteşti, a avut un moment de ezitare… Eu, observând brusc un indicator rutier, i-am sărit în ajutor îndemnându-l: „Cârmeşte spre dreapta!”, iar el m-a ascultat… orbeşte. Şoseaua betonată şi confortabilă a mai continuat câteva sute de metri, după care s-a terminat brusc. Era întuneric beznă, nu se mai vedea niciun indicator, doar siluetele unor câini vagabonzi care lătrau ameninţător. A întors maşina cu chiu cu vai (banda cealaltă a drumului în construcţie încă nu era asfaltată) şi din tăcerea profundă care a urmat am înţeles că era mai bine să renunţ la navigat. Spre uşurarea mea (a noastră) peste câţiva ani aveau să apară sistemele de navigare auto. Am avut mai multe astfel de dispozitive, din ce în ce mai performante, iar când a apărut pe piaţă Waze, am trecut şi noi „pe Waze”, din o mie de motive… În primul rând era un produs al inteligenţei israeliene.

În concediul de anul acesta ne-am bazat tot pe Waze şi totul a mers strună. Pe drumul de întoarcere din pitoreasca Croaţie – cu autostrăzile ei pline de viaducte şi tunele – am oprit în Ungaria, la Pécs. Waze a funcţionat impecabil, ghidându-ne până în parcarea din faţa hotelului, aflat pe o străduţă din centrul oraşului.

Am petrecut o zi plăcută, admirând clădirile impozante, în stil Sécession, decorate cu elemente din ceramică marca Zsolnay, vizitând catedrala, geamia şi sinagoga şi răcorindu-ne lângă fântânile ingenioase presărate în calea trecătorului. Apoi am urcat în maşină şi am pornit către casă, mai exact către autostrada de Seghedin.

Soţul meu a setat traseul optim indicat de Waze şi am luat-o din loc. Urma să facem o porţiune de drum prin satele şi orăşelele de câmpie, cu case scunde, uniforme, şi biserici construite în stilul baroc rural, specific şi satelor transilvănene. Waze ne-a codus voiniceşte până la urcarea pe autostrada Seghedin-Nădlac, dar ne-am lovit de o barieră pentru că intersecţia respectivă era în lucru. Am fost obligaţi să ne întoarcem din drum şi s-o luăm pe altă cale, numai că Waze ne retrimitea cu îndărătnicie la aceeaşi intersecţie blocată. Practic, ne tot învârteam pe străzile (botezate după poeţi şi eroi naţionali maghiari) aceluiaşi sat care purta o denumire ispititoare: Lánycsók (sărutul fetii). După mai multe ture, soţul meu a pornit „cu de la sine putere” spre oraşul Mohács (vestit pentru bătălia fatidică din 1526) în timp ce Waze îl tot avertiza că nu merge pe drumul corect. După câteva sate, prăfuite şi somnoroase, şi Waze “s-a resemnat” a schimbat traseul, purtându-ne pe varii străzi lăturalnice ale oraşului, iar când am ajuns pe malul Dunării ne-a anunţat triumfător că „am ajuns la destinaţie”. În scurt timp am realizat că Waze „alesese” drumul cel mai scurt către proxima intersecţie cu autostrada, adică traversarea fluviului… cu bacul. Din păcate, acesta era ancorat pe malul celălalt şi am ratat experienţa care ar fi fost o premieră… Ne-am descurcat “pe cont propriu” trecând podul aflat cu câţiva kilometri mai încolo şi urmând cu atenţie indicatoarele rutiere.

Am trecut frontiera (aşteptând la o coadă respectabilă) şi, intrând în România, soţul meu (un om consecvent) a continuat drumul după indicaţiile preţioase livrate de…Waze. Un răstimp am rulat confortabil pe autostrada care ducea spre Sibiu, dar apoi Waze a început să ne „îndemne insistent” să părăsim autostrada şi să ne continuăm drumul pe o şosea judeţeană. „Ăsta, iar a luat-o razna!” a exclamat soţul meu şi a decis să ignore instrucţiunile insistente care oricum erau inutile, din moment ce ne aflam deja pe autostradă. Numai că, după o bucată de drum, urma o porţiune unde autostrada se întrerupe pentru 12 kilometri (faimosul tronson Margina-Coşeviţa[2] care e lăsat neconstruit de câţiva ani din cauza unui litigiu cu ecologiştii şi incapacitatea de a găsi o soluţie constructivă) şi coloana de maşini a început să se aglomereze şi să avanseze tot mai greu, până când ne-am oprit pur şi simplu, blocaţi între camioanele de mare tonaj, într-un ambuteiaj lung de câţiva kilometri care se urnea din când în când, doar pentru a se târî câte un metru-doi.

Coşmarul a ţinut vreo oră şi jumătate, în care am avut timp să regretăm că nu am ieşit pe drumul lăturalnic „propus” de Waze, întrucât (după cum s-a dovedit) „nepătrunse sunt căile sale” de navigare, dar ne scot la liman (vezi bacul de la Mohács) chiar dacă nu ne dăm seama.

Andrea Ghiţă

---

[1] Am parafrazat o anecdotă în care un oaspete de vază vin într-un sat cu o biserică nouă şi frumoasă şi întreabă preotul: „De ce nu chemaţi credincioşii la liturghie trăgând clopotele?” Preotul îi răspunde: „Din o mie de motive. În primul rând nu avem clopote”.

[2] https://www.cotidianul.ro/autostrada-a1-tunelele-pentru-sacali/. https://debanat.ro/2023/07/incepe-din-nou-distractia-pe-drumul-national-intre-margina-si-holdea_398688.html, https://monitorizari.hotnews.ro/stiri-infrastructura_articole-25366496-autostrada-a1-gaura-lipsa-dintre-lugoj-deva-singur-constructor-din-turcia-depus-oferta-pentru-realizarea-sectorului-tuneluri-dintre-holdea-margina.htm