Precum am mai povestit, am ajuns în Israel în toamna anului 1972.  Încă din primele zile am plecat la Ierusalim și m-am înscris la programul pregătitor al Universității Ebraice.  E adevărat că în România absolvisem deja anul întâi, dar ebraică nu știam o iotă, nu puteam să merg direct la cursuri.

Cred că a fost anul cel mai captivant din viața mea.  Totul, dar absolut totul îmi era nou.  La Timișoara stăteam în gazdă, învățam cât era ziua de lungă (ce pierdere de vreme!), nu aveam prieteni.  Abia la Ierusalim am descoperit cu adevărat viața studențească.  Am stat la cămin, am devenit mult mai independentă, de nevoie mi-am perfecționat engleza, dar am învățat ebraica și mai ales am cunoscut o grămadă de lume care vorbea toate limbile pământului.

Printre prietenele pe care mi le-am făcut atunci se număra și S., o tânără simpatică, venită din Germania.  Săraca o ducea destul de prost.  Ebraică încă nu știa, nici engleza ei nu era prea grozavă și se simțea foarte singură, pentru că printre noi nu prea erau oameni cu care să poată vorbi, așa că „am luat-o sub aripa mea”: la cursuri îi explicam în germană ce nu înțelegea, dar și o mare parte din timpul liber ni-l petreceam împreună.

La sfârșitul anului de studii a plecat la părinți și m-a invitat să petrec două săptămâni la familia ei, într-un orășel din Bavaria.  Ah!  Să văd și eu pentru prima dată Occidentul mult lăudat!!  Evident că bani de hoteluri nu aveam, pe cont propriu nu aș fi putut face așa o călătorie.  Mi-am economisit câțiva bănuți din bursa pe care o primeam, în vacanța de vară am lucrat într-o farmacie și cu chiu, cu vai am agonisit prețul unui bilet de avion – în rest eram cu totul dependentă de ea.  Pe la sfârșitul lui septembrie am luat avionul și am plecat.

Ca studentă săracă și ca imigrantă, am fost orbită de luxul din Germania.  E adevărat că tatăl lui S. avea o fabrică, dar stăteau într-o vilă cu etaj, aveau două mașini și mâncau brânzeturi franțuzești la micul dejun!  Nemaiauzit!!  Am cunoscut familia, m-am bucurat și eu de traiul bun, am făcut împreună cu S. câteva excursii și la vreo două zile după Yom Kipur aveam biletul de întoarcere.  Numai că…  La sfârșitul sărbătorii de Yom Kipur s-a dat drumul la televizor și am rămas cu toții înlemniți.  În Israel era război!

Bineînțeles că m-am speriat îngrozitor.  Veștile erau proaste.  Ce va fi?  Nu a fost deloc simplu, dar am reușit să telefonez acasă – ai mei erau sănătoși.  Dar ce va fi mai departe?  În cei douăzeci de ani trăiți în România nu mă confruntasem niciodată cu așa o situație.  Liniile aeriene și-au încetat zborurile spre Israel.  Cu mari eforturi poate că aș fi reușit să obțin unul din puținele locuri de pe un avion El-Al.  Dar poate că era mai bine să cedez locul meu unui rezervist care să se întoarcă în Israel și să lupte?  Sau poate că acesta era numai un pretext și de fapt îmi era frică să mă întorc?  Prin minte îmi treceau o mie de gânduri contradictorii și știrile de la televizor nu erau de natură să mă liniștească.

Tatăl lui S. mi-a făcut o ofertă foarte tentantă: până se vor clarifica lucrurile să lucrez deocamdată în fabrica lui.  A doua zi, la opt dimineața m-am prezentat la „servici”.  Era o fabrică de textile și am lucrat cot la cot cu muncitoarele: am ambalat șosete și fulare și le-am pregătit pentru a fi vândute într-un magazin cu autoservire – ceea ce pe atunci mi s-a părut o noutate.  De fapt păstrez o amintire foarte plăcută despre aceste zile.  Întotdeauna mi-a plăcut să fac muncă manuală și am o mare satisfacție să văd rezultatul tangibil al muncii mele.  Am sporovăit cu celelalte muncitoare și am cunoscut și alte aspecte ale vieții din Germania, nu numai brânzeturile franțuzești la micul dejun.  Dar cel mai important era să fiu ocupată și să nu mă gândesc tot timpul la război.  Și culmea, patronul chiar mi-a plătit salariu de muncitoare, 3 mărci pe oră!

Lucrurile au continuat așa vreme de vreo săptămână.  Între timp marea primejdie a trecut, am reușit să obțin un bilet de avion și să mă întorc acasă.

Oare de ce am impresia că istoria se repetă?  Surpriza, șocul, pierderile din primele zile…  Atuncea a fost cumplit, dar acum e și mai rău și după aproape două săptămâni atacurile cu rachete continuă și lumea se întreabă „de ce?”  Cum se poate că nimeni nu știa?  Cum se poate că granița nu a fost păzită?  Cum se poate că a durat atât de mult până a venit armata?  Unde e guvernul?  De ce nu acționează?

Poate că totuși războiul a avut și un rezultat pozitiv, și anume că a unit din nou poporul după atâtea luni de dezbinare și tocmai acei piloți care amenințau cu refuzul au fost primii care s-au prezentat la datorie!

Să sperăm că războiul va obține rezultatul dorit – liniștea – și că se va termina în curând.  Presupun că după aceea multe se vor schimba, să sperăm că se vor schimba în bine.

Hava Oren