Titlul noii mele serii de articole a fost de rău augur, pentru că după doar două zile de la apariție a avut loc cea mai mare tragedie colectivă a poporului evreu de la războiul de Yom Kipur încoace. Cu deosebirea că acum 50 de ani am avut de-a face cu un atac-surpriză coordonat al statelor arabe vecine, Egipt și Siria, împotriva Israelului, iar acum a fost un atac terorist de proporții asupra locuitorilor pașnici din Israel.

În calitate de cetățean israelian trăitor în Diaspora și de cetățean al Europei, îmi permit să trag unele prime concluzii, cu subiectivismul și emoția sufletească inerentă tragicului eveniment. Poate este o impietate să mă lansez în judecăți, pe când alții sunt lichidați, schingiuiți sau suportă rigorile și privațiunile vieții de pe front, dar deocamdată atâta stă în puterea mea, ca semn al solidarității și îngrijorării mele profunde.

Salut cu entuziasm înțelepciunea colectivă de care a dat dovadă națiunea israeliană și anume că deocamdată toate diferendele politice interne au fost puse deoparte și nu a pornit niciun fel de anchetă oficială pentru căutarea vinovaților din sistemul de informații, securitate internă și de apărare.

Este evident că întreg sistemul de apărare israelian a greșit monumental, a dat dovadă de superficialitate și iresponsabilitate, vinovații vor trebui identificați cu precizie și pedepsiți exemplar. După război.

Israelul nu-și poate permite luxul scindării interne cronice, al stării de război civil nedeclarat, al isteriei colective îndreptate împotriva unui guvern ales, al schimbării din mers a separației puterilor în stat prin manevre oculte ale Tribunalului Suprem sau ale Guvernului.

Progresismul militant made in USA nu are ce căuta în viața politică internă a Israelului. Puterea redutabilă a Statului Evreu o reprezintă tocmai unitatea cetățenilor ei, ilustrată acum superb, din nefericire post factum. Instabilitatea guvernamentală, lipsa deciziilor strategice și a viziunii pentru viitor, repartiția posturilor ministeriale către figuri dubioase fără anvergură intelectuală și morală, ca urmare a unor trocuri penibile de culise sapă la temelia stabilității Israelului. Permanentele demonstrații, refuzul unora de a participa la sacrosanctul serviciu de rezervă al armatei (miluim) din motive politice și tendința răsturnării unui guvern ales democratic printr-o revoluție colorată gen Maidan sau Primăvara Arabă reprezintă tot atâtea atentate interne la siguranța Israelului.

Senzația de falsă liniște, de pace rece, de confruntare limitată din ultimii 20 de ani, trebuie din nou eliminată din rutina și mentalitatea israelienilor. De când există Statul Israel ne pândește aceeași amenințare existențială, nu s-au schimbat decât actorii și decorul internațional, piesa e aceeași, dușmanii doresc ștergerea de pe hartă a Statului Evreu, nimicirea lui definitivă. În ciuda aparențelor, nimic nu s-a schimbat: Oslo, Camp David, pacea cu Egiptul și Iordania, acordurile de pace Abraham cu țările din Golf, Sudan și Maroc nu sunt decât temporizări și edulcorări ale unei amenințări continue.

Avantajul tehnologic, digitalizarea, utilizarea inteligenței artificiale și a celor mai performante și inovative sisteme de ascultare, înregistrare video și monitorizare a inamicului, automatizarea surveillance-ului, nu pot înlocui forța umană combativă. S-a văzut clar și în Ucraina că himerele up to date legate de războiul purtat din joystick, din centre de comandă cu drone, cu atacuri cibernetice și bruieri electronice este total insuficient pentru înfrângerea unui inamic tenace și fanatizat în sandale, echipat cu AKM-uri și jeepuri Ford demodate pe care sunt montate câte o pușcă mitralieră.

Revine în actualitate doctrina boots on the ground (bocanci pe teren), adică importanța ocupării cu trupe terestre a spațiului de confruntare, fie că cineva se apără, dar mai ales când atacă. De la retragerea israeliană din Gaza din 2005, ordonată unilateral de ex-premierul Ariel Sharon, Hamas și Statul Evreu au avut cinci runde de ciocniri care au durat în medie 2-3 săptămâni. Toate s-au derulat după un scenariu aproximativ similar: Hamas-ul lansa șarje de rachete împotriva orașelor și așezărilor din sudul Israelului, în special cele limitrofe fâșiei Gaza, iar Tel-Aviv-ul reacționa cu atacuri aeriene masive, orientate împotriva lansatoarelor de rachete, respectiv țintit împotriva liderilor militari Hamas, centrelor de comandă, buncărelor, tunelelor și atelierelor temutei organizații islamice extremiste.

Precum se vede, aceste campanii aeriene intense nu au adus rezultatul scontat. După o perioadă de acalmie de câteva luni, cel mult un an-doi, Hamas-ul și-a refăcut stocul de muniții, de rachete, centrele de comandă, și-a creat noi lideri și totul a reînceput.

De data aceasta, Israelul este obligat să intre cu trupe terestre în Gaza, pentru a elimina, măcar pentru câțiva ani, flagelul terorist atât de înrădăcinat, din nefericire, în majoritatea populației.

Avantajul militar, informatic, tehnologic, cibernetic nu se traduce imediat și în mod necesar într-o victorie zdrobitoare pe câmpul de luptă. Supravegherea electronică din satelit, drone, camere de luat vederi poate fi dejucată cu mijloace primitive, fără folosirea aparaturii electronice, prin organizare și contacte strict umane. Există exemple clasice care atestă acest fapt evident: tacticile luptătorilor Vietkongului din junglă, mujahedinilor afgani din munți, manevrele disimulate din teren ale gherilelor kurde și, din păcate, cele excelent puse în practică de actuala conducere militară a Hamas-ului.

Nu poate exista pace, nici măcar armistițiu, cu o organizație teroristă care nu recunoaște dreptul la existență al Israelului, ba mai mult, are ca scop strategic declarat desființarea Statului Evreu sau, în traducere liberă, uciderea tuturor cetățenilor acestui stat. Hamas-ul dorește în primul rând „lichidarea ocupanților” și abia apoi eliberarea Palestinei. În acest casus belli se poate aplica doar limbajul forței militare brute, indiferent de vociferările și eventuala opoziție fățișă a opiniei publice mondiale, incapabilă să înțeleagă urgența și anormalitatea unei situații de luptă pentru simpla supraviețuire a unui stat amenințat cu lichidarea. De data aceasta, Israelul este constrâns să meargă până la capăt, indiferent de pierderile proprii, până la obținerea unei victorii militare depline, ceea ce echivalează cu demantelarea pentru o bună bucată de vreme a Hamas-ului.

Fereastra de oportunitate diplomatică a Israelului va fi foarte limitată în timp. Odată cu invadarea Gazei și creșterea exponențială a numărului de victime inocente din teritoriul ocupat, Occidentul și mai ales UE vor pendula rapid în rolul ipocrit de porumbel al păcii care va exercita presiuni puternice asupra guvernului israelian să înceteze agresiunea împotriva nevinovaților din Gaza.

În toată această ecuație strategică cu mulți parametri și cu foarte multe necunoscute, Israelul trebuie să țină cont de contextul strategic mondial. În primul rând trebuie să evite, pe cât posibil, intrarea în scenă a Hezbollah-ului în nord, ceea ce ar avea consecințe nefaste asupra capacității de luptă israeliene în Gaza. În al doilea rând, trebuie să neutralizeze livrările de muniții și echipamente militare din Iran către cele două organizații teroriste limitrofe Israelului. Netanyahu este obligat să urmeze directivele strategice ale Casei Albe, care de această dată a pus deoparte diferendele grave cu guvernul israelian și a asigurat Israelul de întreg sprijinul militar și de securitate. Să sperăm că prezența militară masivă a SUA în estul Mediteranei, cu două portavioane și o flotă masivă, va fi de natură să descurajeze orice aventură militară agresivă a Iranului, Hezbollah-ului sau ale altor organizații paramilitare din zonă.

Israelul nu poate să forțeze la infinit actuala ofensivă militară contra Hamas-ului din cauza resurselor limitate, al faptului că practic țara nu funcționează normal și nu în ultimul rând datorită vulnerabilității Diasporei evreiești din întreaga lume și mai ales din Occident, periclitată de mulțimile dezlănțuite de simpatizanți pro Palestina și pro Hamas.

Închei cu vorbele de duh ale marelui Ben Gurion: „În Israel, pentru a fi realist trebuie să crezi în minuni.”

Am Israel chai!

George Vigdor