De la începutul războiului cu Ucraina, în mod neașteptat pentru mulți, Uniunea Europeană a depășit numeroasele slăbiciuni și neînțelegeri manifestate în ultimii ani și a prezentat lumii un front unitar în aprecierea cauzelor care au dus la izbucnirea conflictului, a nominalizării agresorului și a necesității de a sprijini statul agresat, atât prin ajutoare umanitare cât și militare. S-a considerat pe bună dreptate că este vorba de încălcarea unor acorduri internaționale și o eventuală acceptare a agresiunii ruse ar fi putut arunca în aer stabilitatea europeană menținută după cel de-al Doilea Război Mondial și după 1989. La această poziție comună s-a adăugat și recunoașterea necesității unor sancțiuni aplicate Rusiei, cu consecințele dureroase în primul rând pentru economia europeană, dar și pentru cea globală. Merită de remarcat aceste demersuri, obținute prin consensul tuturor statelor membre, deși ele au afectat puternic viața de zi cu zi a cetățenilor lor.

După aproape doi ani de război în Ucraina care a primit ajutoare masive, cele mai semnificative fiind din partea Statelor Unite, în comunitatea europeană au început să apară unele fisuri, să se observe o diferențiere de poziții, manifestată în slăbirea voinței comune a UE. Cauzele sunt multiple. Unii analiști vorbesc despre un fel de oboseală a războiului, de lipsa de perspectivă, de faptul că, deși Volodimir Zelenski este convins de victoria finală a Ucrainei, deocamdată nu se vede luminița la capătul tunelului. Dacă până nu demult, prin negocieri și compromisuri s-a reușit să se obțină consimțământul Ungariei pentru diferite tipuri de ajutoare, la ultima reuniune la nivel înalt a Consiliului European, Budapesta s-a opus categoric alocării unor noi sume de către UE. Și acum Ungaria nu mai e singură. În urma recentelor alegeri legislative din Slovacia, la conducerea țării a ajuns fostul premier Robert Fico, președintele SMER (social-democrat) de orientare pro-rusă, care a declarat categoric că nu va vota decât fonduri pentru ajutoare umanitare și nu pentru cele militare. Fico nu și-a ascuns simpatia față de Rusia, iar Viktor Orbán, premierul Ungariei, a avut la Beijing o întâlnire foarte prietenoasă cu Vladimir Putin care de la începutul războiului este boicotat de liderii UE.

Celălalt război, cel din Gaza, divizează într-o măsură și mai mare Uniunea Europeană. Dacă Parlamentul European a votat o condamnare a Hamas, Consiliul European s-a străduit mult să elaboreze o declarație destul de ambiguă, în care accentul s-a pus pe crearea de coridoare umanitare, protecția civililor, încetarea bombardamentelor și subsidiar s-a amintit dreptul Israelului la apărare.

În abordarea războiului, statele membre ale UE diferă în funcție de experiența lor istorică, legăturile cu țările arabe, prezența pe teritoriul lor a unor comunități musulmane și simpatiile politice ale guvernanților – cei de stânga sau de extremă stângă fiind pro-arabi, cei din centru-dreapta sau dreapta susținând mai degrabă Israelul, uneori fiind chiar apropiați ca gândire de premierul Netanyahu. Printre cei care susțin cauza palestiniană analiștii înscriu țări ca Irlanda sau Spania, în schimb Germania, Austria și statele est-europene ca Ungaria și Cehia sunt mai apropiate de Israel. Există deosebiri de păreri chiar între instituțiile europene, de exemplu, au constatat analiștii, între Comisia Europeană și șeful ei, Ursula von der Leyen, Consiliul European și președintele acestuia, Charles Michel sau spaniolul Josep Borrel, înalt reprezentant al UE în politica externă. Dar criza din Gaza, au atras atenția mai multe publicații, a dezvăluit divergențe chiar în cadrul Comisiei Europene, ajungându-se ca unii comisari să ia decizii fără o consultare prealabilă cu ceilalți membri, cum a fost cazul lui Oliver Várhelyi, reprezentantul Ungariei, comisarul răspunzător de relațiile regionale, inclusiv cu Israelul și teritoriile palestiniene autonome. Várhelyi, șocat de atacul ucigaș al Hamas, a anunțat înghețarea fondurilor de dezvoltare ale UE destinate Autorității Palestiniene, în valoare de 300 de milioane de dolari. (Euractiv) Pe baza poziției inițiale a lui Von der Leyen, Várhelyi era convins că va obține susținerea acesteia, mai ales că imediat după atentat președintele Comisiei a vizitat Israelul și și-a exprimat sprijinul față de dreptul său la apărare. Greșeala ei, au arătat observatori ai evenimentelor din Orientul Mijlociu, a fost că ea a uitat să se refere la necesitatea ca Israelul să respecte dreptul umanitar internațional. De aceea, o serie de state membre – Irlanda, Spania, Belgia, Luxemburg, Slovenia și Danemarca au criticat demersul președintelui Comisiei și au apreciat că a „uzurpat” prerogativele de politică externă ale UE care revin Consiliului European. Mai mult, Josep Borrel a respins poziția ei, afirmând că nu o reprezintă pe cea a Uniunii Europene, iar încercarea lui Várhelyi de a îngheța fondurile palestiniene a fost respinsă. Măsura luată de UE a fost de a continua ajutorarea palestinienilor, dar cu controlul strict al destinaţiei fondurilor, ca să nu ajungă în mâna teroriștilor. Potrivit altor surse, angajați ai Comisiei Europene au dezavuat atitudinea considerată pro-israeliană a lui Van der Leyen. Analiști politici atrag atenția că aceasta ar submina o poziție echilibrată a UE. Astfel, Nathalie Tocci, directorul Institutului Italian de Politică Externă, a considerat că nemenționarea de către Von der Leyen a necesității ca Israelul să respecte legile internaționale umanitare ”ar submina credibilitatea europeană, inclusiv sprijinul nostru față de Ucraina”.

De altfel, diferențele de păreri dintre statele membre ale UE confirmă o realitate bine cunoscută, mai ales de Israel, privind o atitudine în general ostilă a UE față de Ierusalim, tocmai datorită argumentelor prezentate mai sus cu privire la reacțiile față de războiul din Gaza. De aceea Israelul nici nu consideră UE un partener viabil care ar putea juca un rol esențial în soluționarea conflictelor din Orientul Mijlociu sau în relațiile israeliano-palestiniene.

Dar dincolo de aceste diferențe, îngrijorătoare este imaginea de ansamblu a UE în contextul internațional actual. Este posibil ca această extraordinară construcție europeană care, în pofida unor slăbiciuni, a avut până de curând o influență benefică în ansamblul Europei, dar și a lumii, să nu mai facă față provocărilor și să devină victima colaterală a celor două războaie? Ar fi un sfârșit trist. Sperăm că va găsi mijloacele și resursele să le depășească.

Eva Galambos