În ultima perioadă, în contextul crizei economice mondiale și al celor două războaie – cel din Ucraina și cel din Gaza, un fenomen de rău augur se conturează din ce în ce mai pregnant în politică: avansul partidelor și al personalităților de extremă dreaptă cu programe populiste, atractive pentru sute de mii de oameni care văd cum se erodează nivelul lor de trai și sunt conștienți de incapacitatea guvernelor țărilor lor de a găsi soluții care să le ușureze oarecum situația. Dacă Uniunea Europeană, de pildă, a reușit după lansarea agresiunii ruse să-și păstreze unitatea în cele mai importante decizii, acum, odată cu războiul din Gaza, apar fisuri, iar în luarea unor decizii comune, mai ales cele care au nevoie de unanimitate, întâmpină dificultăți, mai ales având în vedere ascensiunea extremei drepte. Și nu este vorba numai de Europa, fenomenul se manifestă și dincolo de ocean.

În Europa ideea a fost confirmată de succesul în alegeri al ”Fraților Italiei”, formațiunea Giorgiei Meloni, de sorginte neofascistă. În Suedia o coaliție a partidelor de dreapta: Moderaţii (conservatori), Creştin-democraţii şi Liberalii au format un guvern care cooperează cu susținerea în parlament a formațiunii naționaliste de extremă dreaptă Democrații Suediei, iar ultima mare surpriză (poate că nu chiar o surpriză) este plasarea pe locul întâi în Olanda a Partidului Libertății al extremistului Geert Wilders care a obținut 37 de mandate din cele 150 ale Camerei Deputaților. Problema migrației și islamofobia sunt caracteristicile comune ale acestor partide, dar trebuie să recunoaștem că țările lor se confruntă de ani de zile cu un asalt nu numai al imigrării legale ci și ilegale, foarte greu de controlat. Cel mai vehement dintre liderii acestor formațiuni este Geert Wilders care, în programul său electoral, a promis că va interzice Coranul, va opri imigrația și va suspenda dreptul la azil. Există însă și deosebiri de poziție între ele: Italia, la fel ca Suedia, susține războiul din Ucraina, pe când Wilders nu, apropiind-se astfel de liderii unor țări europene precum Slovacia sau Ungaria, care, chiar dacă nu au regimuri de extremă dreaptă, nu doresc să sprijine Ucraina. Wilders este și un eurosceptic care ar fi dorit pentru Olanda un Nexit, respectiv ieșirea țării din Uniunea Europeană. Cum el nu va putea forma singur un guvern, ci numai în alianță cu alte partide, va trebui să renunțe la acest deziderat, în condițiile în care Olanda este un important membru al UE pe care o susține. Aceste evoluții, din păcate, transmit semnale negative în perspectiva alegerilor pentru Parlamentul European din primăvară în care până acum s-a reușit limitarea influenței partidelor populiste și de extremă dreaptă, dar viitoarele rezultate ale scrutinului ar putea fi problematice.

Un alt fenomen destul de alarmant este creșterea în sondaje a partidelor europene de extremă dreaptă din opoziție, cum sunt Alternativa din Germania și Adunarea Națională a Marinei Le Pen din Franța. Presa franceză a atras atenția asupra faptului că la ora actuală, cu 53%, Marine Le Pen este considerată personalitatea din opoziție care să se confrunte cu succes cu viitorul președinte al țării, ea fiind depășită doar de adjunctul ei, Jordan Bardella.

Dincolo de ocean, recentele alegeri prezidențiale din Argentina au fost câștigate de Javier Milei, economist ultraliberal, populist, antisistem, care a avut mai multe declarații apropiate de extrema dreaptă. Socialiștii îl caracterizează drept „anarho-capitalist, climatosceptic, împotriva avortului, pentru libertatea de a purta arme”. Și dacă suntem dincolo de ocean, nu este exclus ca alegerile din Statele Unite din noiembrie, prin victoria lui Donald Trump, să întărească tabăra extremei drepte. Această tendință s-ar putea inversa numai dacă s-ar găsi soluții pentru problemele generate, ceea ce deocamdată nu se întrezărește.

Eva Galambos