O iarnă care se lasă așteptată

Suntem la început de decembrie și iarna noastră întârzie, poate mai mult decât de obicei. Afară sunt 22 de grade celsius la prânz, și se anunță o vreme și mai caldă. Pe vremuri, când lucram la Toronto, am învățat că anotimpurile în acea țară se împart în două părți inegale: vara – iulie și iarna – restul anului. Mai era și Indian summer, adică vreo câteva săptămâni cu temperaturi acceptabile, aproape fără intemperii, copaci cu frunze ruginite, un peisaj realmente impresionant. Eu, locuitor temporar al acelor locuri, eram revoltat că nu se poate face nimic pentru a schimba clima locală, dar ”băștinașii” priveau lucrurile cu cea mai impertinentă nonșalanță: era cald, totul e în ordine; se făcea frig, era zăpadă, dar înăuntru era cald, circulația publică nu prea avea de suferit, metroul circula normal ș.a.m.d. Dar aici, în Israel, treburile stau complet altfel. N-am idee cine a copiat pe cine: natura a preluat ”tradițiile” vieții de zi cu zi, sau din contra, viața noastră e o copie fidelă a vremii. e o copie fidelă a vremii.

Am petrecut mult timp prin locuri străine și știu că nicăieri schimbările de anotimp nu se petrec cu precizia caracteristică științelor exacte, dar am senzația că aici, la noi, parcă totul e cel mai aiurea și mai alandala… Pe scurt, mai tot ce se întâmplă aici nu are nicio legătură cu ceea ce ar trebui să se întâmple. S-o luăm de la început.Read more…

O „plăcere vinovată”

Una din întrebările din interviurile standard adresate unor vedete vizează „plăcerea vinovată” a interlocutorului. Fără a fi vedetă şi fără să-mi fi fost pusă această întrebare, recunosc chiar la începutul articolului de faţă că îmi place să urmăresc filmele de Crăciun. Ştiţi dumneavoastră care: cele care se petrec de obicei în orăşele de provincie (americane sau canadiene) cu peisaj înzăpezit, cu căsuţe idilice, unde El (sau Ea) cu o carieră în plină ascensiune într-o metropolă, dar cu inima zdrobită de o dezamăgire recentă în dragoste, revine acasă de sărbători şi se reîntâlnește cu Ea (sau El) – prima iubire din timpul liceului – care nu a părăsit localitatea natală unde conduce o mică afacere (restaurant, brutărie-patiserie, băcănie, garaj, fermă), implicându-se, în acelaşi timp, în proiectele locale idealiste (salvarea unei clădiri-monument sau a unui parc dendrologic ce urmează a fi preluat şi desfiinţat sau a propriei firme cu tradiţie, ameninţată de faliment). La început relaţia dintre cei doi e aproape ostilă, întrucât unul dintre ei e pentru progres şi prosperitate în afaceri, iar celălalt dedicat unor obiective care par desuete şi păguboase, dar sunt utile pentru păstrarea tradiţiilor şi coeziunea comunităţii.Read more…

Despre Rătăciri deliberate

Dacă prezentarea mea de această seară ar fi o povestire inclusă în Rătăciri deliberate, volumul publicat de de Doina Gecse-Borgovan, ar începe cam așa: Ne-am întâlnit cu Doina cândva spre sfârșitul anilor 90, eu rătăcind ca toți studenții din anul I pe coridoarele mereu reci ale Filologiei clujene, întrebând cu disperare pe toți care păreau colegi din anii mai mari unde se află sala Grimm sau Lenau. Sau în fața bibliotecii de engleză într-o dimineață friguroasă de sesiune de iarnă, când returnam cărțile pe care teoretic nu aveam voie să le scoatem din sala sumbră de lectură, dar pe care bibliotecarele ne lăsau să le luăm acasă peste noapte, dacă promiteam că le returnăm cu sfințenie înainte de începerea programului – ceea ce și făceam, că doar toți aveam nevoie de cărți și de bunăvoință. Sau, trăind deja în același oraș, mișcându-ne prin cercuri asemănătoare, ne-am întâlnit după anii de facultate la un spectacol de teatru, de film, la un concert sau o lansare de carte, după care discutam îndelung despre meritele sau deficiențele spectacolului la o cafea sau un pahar de vin…Realitatea însă este una diferită: ne-am întâlnit cu Doina mult mai târziu, în curtea școlii, într-o ipostază poate mai puțin profesională, dar cu atât mai importantă (cel puțin pentru noi): cea de mamă.Read more…

Miniatură – Cuvinte dilematice

“Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte/ În care te-adânciră barbarii de tirani!/ Acum ori niciodată croiește-ți altă soartă/ La care să se închine și cruzii tăi dușmani”. Acestea sunt primele versuri ale Imnului patriei noastre pe care am sărbătorit-o de curând, la 1 Decembrie. Știm asta, desigur, dar acum vreau să vă introduc în universul unui copil de patru ani și jumătate care a învățat aceste versuri pentru prima dată, la grădiniță, în avansul sărbătoririi unei zile importante și demne de tot respectul. Mara este o fetiță minunată din familia mea mai extinsă, o fetiță aflată în al cincilea ei an de viață. Fratele ei mai mare, Gabriel, are deja opt ani și este elev în clasa a doua. Cei doi micuți sunt adorabili, deștepți, frumoși, bine crescuți, desfășoară multe activități și au interese specifice vârstei lor. Gabriel citește mult, joacă tenis, învață să cânte la ukulele și frecventează un cerc de teatru pentru copiii de vârsta lui. Evident că el este un model pentru micuța lui soră. Cum spuneam, în zilele premergătoare sărbătorii de 1 Decembrie, doamnele educatoare de la grădinița frecventată de Mara i-au învățat pe copii să cânte imnul țării. Read more…

”Tăvălugul”

Ještěd este cel mai înalt vârf din creasta Ještěd-Kozákov a Munților Jizěrské din nordul Republicii Cehe. Are 1.012 metri înălțime și este simbolul orașului Liberec. Pe vârf se află restaurantul ”Turnul Ještěd”, hotelul și turnul de televiziune proiectat de Karel Hubáček. Poți ajunge pe vârf fie cu mașina, fie cu telecabina. Muntele are și o stațiune de schi, iar zona este de un pitoresc aparte. Fiul meu cel mare s-a stabilit în Cehia. Eu îi iubesc pe cehi pentru că i-au permis, lui și întregii familii, să se integreze în cultura și viața lor, dar și pentru că au pus în valoare un munte care are puțin peste 1.000 de metri înălțime, adăugându-i alte mii de metri prin faima câștigată și dându-i o vizibilitate turistică deosebită. În vara anului 2017, fiul meu ne-a organizat o excursie de câteva zile, în principal pentru a ajunge pe acest vârf, dar și pentru a vedea alte câteva obiective turistice întâlnite în drum. A închiriat o mașină cu opt locuri, ca să nu fracționeze grupul format din trei nepoți și patru adulți. Din Brno am ajuns aproape de zona de vizitat și ne-am cazat la un hotel obișnuit. Noi, bunicii, am fost ”repartizați” în aceeași cameră cu mezinul dintre nepoți, care avea atunci 11 ani. Nepoții cei mari au ocupat singuri o cameră cu două paturi. Știți cum e când cresc! Read more…

„Chiar dacă câștigi, pierzi” – spune prof. Dajani

Recent am avut ocazia să întâlnesc un palestinian deosebit și un om deosebit, prof. Mohammed Dajani Daoudi.  La început am avut unele dubii dacă să merg la conferința lui: un palestinian?  Și încă pe timp de război?  Mi s-ar putea reproșa că am legături cu inamicul??  Dar cum „inamicul” este un pacifist în vârstă de 77 de ani și ce am citit despre el pe internet mi-a stârnit interesul, mă bucur că am hotărât totuși să merg. În fața publicului a apărut un domn distins, cu voce molcomă, și întâi de toate s-a prezentat.  Aparține uneia din vechile familii ale Ierusalimului – numele de Daoudi (adică „al lui David”) l-au primit strămoșii lui în urmă cu 500 de ani de la sultanul Suleiman Magnificul, pentru că în grija lor se afla mormântul regelui David de pe Muntele Sion.  Familia a trăit în Ierusalimul de Est, sub dominație otomană, apoi britanică, apoi iordaniană. Mohammed a studiat la Universitatea Americană din Beirut.  Între timp a aderat la organizația de eliberare a Palestinei Fatah și a făcut chiar pregătire militară – poate că altul în locul lui ar fi devenit terorist.  Ca membru în Fatah, în 1975 a fost expulzat din Liban și nu a fost primit nici în Israel, nici în Iordania, așa că a plecat să-și continue studiile în SUA, în științe politice.  Și acolo s-a produs miracolul: trăind într-o societate liberă, democratică, fără influența zilnică a propagandei, și-a dat seama că soluția conflictului Israelo-Palestinian trebuie să fie una pașnică, bazată pe înțelegere și respect reciproc. Read more…