Ještěd este cel mai înalt vârf din creasta Ještěd-Kozákov a Munților Jizěrské din nordul Republicii Cehe. Are 1.012 metri înălțime și este simbolul orașului Liberec. Pe vârf se află restaurantul ”Turnul Ještěd”, hotelul și turnul de televiziune proiectat de Karel Hubáček. Poți ajunge pe vârf fie cu mașina, fie cu telecabina. Muntele are și o stațiune de schi, iar zona este de un pitoresc aparte.
Fiul meu cel mare s-a stabilit în Cehia. Eu îi iubesc pe cehi pentru că i-au permis, lui și întregii familii, să se integreze în cultura și viața lor, dar și pentru că au pus în valoare un munte care are puțin peste 1.000 de metri înălțime, adăugându-i alte mii de metri prin faima câștigată și dându-i o vizibilitate turistică deosebită.
În vara anului 2017, fiul meu ne-a organizat o excursie de câteva zile, în principal pentru a ajunge pe acest vârf, dar și pentru a vedea alte câteva obiective turistice întâlnite în drum. A închiriat o mașină cu opt locuri, ca să nu fracționeze grupul format din trei nepoți și patru adulți.
Din Brno am ajuns aproape de zona de vizitat și ne-am cazat la un hotel obișnuit. Noi, bunicii, am fost ”repartizați” în aceeași cameră cu mezinul dintre nepoți, care avea atunci 11 ani. Nepoții cei mari au ocupat singuri o cameră cu două paturi. Știți cum e când cresc! Vor independență! Fiul meu cu nora au stat în altă cameră.
Obosiți de drum, ne-am instalat în camera noastră. Pe masă erau nenumărate plicuri cu ceai, cafea, zahăr de toate culorile, chipsuri de diverse sortimente, plus tot ce trebuie pentru a ne pregăti singuri băuturile.
Nepotul ne-a propus să ne facă o cafea, dar am refuzat. Băusem suficient pe drum. Dar cum a insistat, l-am lăsat să ne prepare câte un ceai – doar bunicii știu cât de bun este ceaiul pregătit de nepoți.
A doua zi de dimineață, micul dejun era inclus și nu am avut nevoie de nimic din ce găsiserăm pe masă în ziua precedentă.
N-am stat în acel hotel decât două nopți. La plecare, nepotul ne-a spus că trebuie să luăm cu noi plicurile nefolosite, doar erau ale noastre. Să nu vă închipuiți că era prima dată când el stătea la hotel. I-am spus că așa ceva nu se face. Ce era pus acolo, era pentru folosirea imediată, nu pentru aprovizionarea noastră. Dar el: ”Dacă e gratis, e-al nostru!” Au urmat dojeni și explicații că nu ne trebuie nimic de acolo. Nu am înțeles nici insistența lui că el are dreptate, nu noi. De unde mentalitatea asta la o vârstă atât de fragedă? Până la urmă s-a conformat spuselor noastre și sper să fi învățat ceva folositor.
De atunci, frazele ”Mâncăm tot, dacă e gratis!” sau ”Luăm, dacă e gratis!” au devenit glumele noastre, când ironizăm o meteahnă umană întâlnită. Și, slavă Domnului, avem ocazii destule!
În aceleași împrejurări s-a mai întâmplat ceva de povestit. Iată ce!
Oriunde dormim – că e hotel, că e altă casă – ne aranjăm așternuturile atât cât să nu spargă ochiul celui care le vede vraiște. Sigur, veți spune că ne lăudăm, dar asta am văzut eu la bunica mea, femeie de la țară, când venea în vizită la noi și așa făceam și noi când mergeam la ea! Văzând ce facem, nepotul ne-a atras atenția, ca un cunoscător, că e obligația cameristei să le aranjeze și că ea, oricum, va veni în cameră după ce plecăm. Atunci i-am spus că vom pune tăblița cu ”Nu deranjați” și așa am și făcut de câte ori am ieșit din cameră.
Boscorodiți de copil, am aranjat așternuturile și în ultima dimineață înainte de a pleca definitiv din hotel. Ne-o fi ”boscorodit” și camerista? Sper că nu.
În același concediu, la întoarcerea spre casă am trecut și prin Praga, unde am vizitat un loc foarte interesant: Muzeul Național Tehnic. La ieșirea din oraș am urmat un drum care oferea o perspectivă frumoasă asupra faimosului castel (Pražský Hrad) din capitala Cehiei. Eu îl văzusem îndeaproape cu câțiva ani în urmă și le-am spus nepoților să se uite ca să-l vadă în toată frumusețea lui. Din momentul în care își ocupau locurile în mașină, nepoții nu-și mai scoteau căştile telefoanelor mobile dintre urechi. Cei mari au ignorat total apelul meu, dar nepotul cel mic, așezat lângă mine, mi-a spus să nu insist, pentru că îl pot vedea oricând pe Google. În momentul acela am văzut fizic prăpastia între generația mea și generația nepoților mei.
Ce-o fi gândit Castelul? ”Cum, domnule, copiii preferă să vadă niște pixeli amețiți, în loc să ridice privirea să mă vadă cu ochii lor, fie și prin geamul mașinii, în toată splendoarea mea?” Suferința castelului nu era departe de a mea.
Noi nu am avut atâtea posibilități să călătorim, să vedem țări și orașe pline de istorie, și când s-a ivit acest prilej, adesea unic, ne încărcam memoria cu imagini. Pe când nepoții mei, ca mai toți copiii din generațiile ultimilor ani, au pierdut această dorință care nouă ne încărca sufletul cu frumos. Auzi alternativă: „Îl vedem pe Google!” E drept, au posibilitatea unei informări aproape instantanee, la două taste distanță, dar informarea e virtuală. Lipsește elementul de emoție în așteptarea ajungerii într-un anumit loc, cât și elementul de stocare a propriilor imagini transformate în amintiri de lungă durată.
Eu găsesc că observațiile enumerate mai sus sunt definitorii pentru formarea dorinței ulterioare de a vedea și alte locuri cu propriii ochi și de a face judecăți de valoare.
În ziua de azi, când posibilitățile de deplasare sunt nelimitate, văd în jurul meu familii care bifează vizite peste vizite, într-o viteză mare, și nu știu cu ce rămân copiii din acele deplasări. Cu oboseala, desigur. Bieții copii stau mai mult în deplasări decât acasă, pentru că și școala s-a fracționat cu vacanțe peste vacanțe. La întrebarea ”Unde ați fost?” răspund înșirând țările și orașele prin care au trecut. Iar dacă-i întrebi ce le-a plăcut sau i-a impresionat, se uită la tine întrebător. Așadar, importantă e bifarea!
Internetul mi-a adus bucurii mari, printre care și aceea a regăsirii unor foști colegi de școală sau de facultate pe care altfel nu aș mai fi avut cum să-i regăsesc. Dar întâmplările pe care vi le-am relatat mi-au reconfirmat amărăciunea din suflet că, totuși, digitalizarea a declanșat acumularea de informații – despre hoteluri, despre serviciile oferite, obligații și drepturi etc. – însă a acționat ca un tăvălug nemilos, distrugând atâtea surse de frumos sufletesc pe care generațiile din urmă le-am avut. Ce s-a pus în loc? Google.
Elena Stoican, București, 10 octombrie 2023
12 Comments
În școala generală o profesoară ne-a spus:
– învățați să călătoriți cu ochii minții. Vă doresc cât mai multe călătorii, dar să vezi „totul” este imposibil.
Atunci citeam cărți de călătorie încercând să-mi închipui cum ar arăta în realitate – indiferent dacă era vorba de un peisaj, o clădire sau o operă de artă.
Astăzi – la aproape o jumătate de secol, de ce să criticăm Google care ne oferă atâtea posibilități spre a ne satisface curiozitatea și setea de cunoaștere?
Și totul în mod gratuit
La cele spuse de dvs ati mai fi putut adauga, si prieteniile care pot deveni prietenii virtuale, cu legaturi prin scris, care nu necesita apropierea si cunoasterea personala directa, si uneori chiar, calea aceasta e preferabila.
Omul devine incet, incet o masina careia ii mai ramane creierul. Oare si sufletul?
Veronica, prietenia virtuală nu va produce niciodată lacrimi de durere sau de fericire în mod spontan, în sensul cunoscut de ființele umane trăitoare fără internet. Până și scrisoarea trimisă purta în ea ceva material, atins de cel care-și descărcase sufletul în scris.
Ceea ce insa dispara la unele dintre tinerele generatii este nevoia acestul element direct, tangibil, senzorialת nemediat.
Cu ani in urma, am simtit ca doresc sa vad un ghiocel, si am primit cativa trimiti intr-o scrisoare, presati , pe care prietena mea Cristina, din Bucuresti i-a “cules” de la vreo florareasa. Pe google, putea “vedea” gratuit un camp intreg. Dar nu e nevoie ca toti oamenii sa simta la fel. Asa cum intensitatea emotiilor si a bucuriilor sau chiar a tristetii se intinde pe o scala foarte intinsa, de la 0 la foarte departe.
Așa a apărut ficțiunea și bine a făcut, dar marile creații umane sunt rezultatul cunoașterii directe. Eu nu m-am referit decât la cazul absurd când, având posibilitatea vederii directe a unui obiectiv, este preferată “cunoașterea” virtuală. Internetul oferă multitudine de informații, nu însă și emoția, lucru pe care l-a subliniat și Veronica. Vă mulțumesc, Florentino Himelbrand, pentru exprimarea scrisă a părerii, urmare a lecturii poveștii mele.
Elena, textul tău rezonează cu revolta pe care o simt și eu adesea când văd tineri cufundați în telefonul pe care îl preferă realității! I-am văzut făcând asta când se aflau într-o gondolă la Veneția sau într-o caleașcă în centrul Vienei…mă enervează dar îmi vine și să râd de ei!
Și eu am gândit-o ca pe o pierdere de valoare importantă, mai ales pentru dezvoltarea copilului. Mulțumesc pentru lectură, Anca Lasko!
Suntem batrani si chiar daca observam aceste “apucaturi” ale celor tineri, uneori mirandu-ne sau regretandu-le atunci cand tinerii ne sunt aproape, nu cred ca puteam schimba, si nici macar devia mersul lucrurilor. Viteza schimbarilor, varietatea posibilitatilor de alegere, diversitatea mijloacelor de atractie pentru cei tineri, parte din ele provenind din nevoia de “a fi la fel” ca altii (de altfel aceasta nevoie a insotit si generatii mai vechi), toate impreuna vor ingreuna probabil mentinerea scarilor de valoare cu care am fost NOI obisnuiti. Cand spun NOI, am in fata mea un spectru larg de de persoane, dar ceea ce zic eu ca le uneste este o educatie foarte apreciabila pe care au primit-o – nu ar trebui sa ne miram – intr-o Romanie comunista si totalitara, si care s-a suprapus uneori pe cea primita de acasa.
Se pare că generaţiile Y şi Z nu prea mai ştiu să se bucure de realitate şi, din păcate, asta le alterează şi empatia faţă de semenii, de suderinţa lor. S-a întâmplat, nu odată, ca în momentul când se produce un accident, privitorii să nu sară să ajute ci să-şi scoată telefoanele mobile ca să filmeze.
Doamnă Andrea Ghiță, cu ajutorul internetului nu se va pune niciodată stavilă unei ape curgătoare sau unui eveniment tragic, ci poate doar unui șir de gânduri venit în cascadă. Iar surprinderea în imagini a unui fapt, prin asumarea oricărui risc, e deja un virus virtual. Mulțumesc pentru lectură!
Este o problemă cu care m-am confruntat și eu, chiar la Praga.
Într-o vară ne plimbam împreună cu un localnic și cu un chinez, un cercetător venit pentru un proiect comun. Localnicul ne arăta clădiri încântătoare în stil art nouveau, dar chinezul era tot timpul cu nasul în telefon și la un moment dat ne-a întrebat: „Ce vă tot uitați la case??”
Am avut senzația că mi-a dat o palmă și cu toate că au trecut ani de zile, nu pot să uit întâmplarea.
Nici până atunci nu vedeam cu ochi buni continua ținere între urechi a telefonului, dar în acel moment descris am simțit pe viu pierderea imensă pe care o au “cititorii” în… Google, pierdere de care nici nu-și dau seama. De aceea nici nu pot fi găsiți vinovați de ceva. Mulțumesc pentru lectură și transmiterea gândului dumneavoastră, doamnă Hava Oren!