Curând după sosirea mea în comuna Gherța, unde am fost repartizat după terminarea facultății, am fost anunțat telefonic de vizita farmacistului responsabil al zonei. Adevărul este că m-am bucurat, cu atât mai mult cu cât habar nu aveam de gestionarea medicamentelor.

În ziua stabilită am fost vizitat de farmacistul “șef”. Era un bărbat în vârstă, uscățiv, cu părul și sprâncenele stufoase, albe. Îl însoțeau două tinere care lucrau cu el.

– Șuta George, s-a prezentat. Lucrez la Șomcuta Mare și coordonez distribuirea medicamentelor din sudul regiunii Satu Mare.

– Șomcuta Mare? De unde mi-e cunoscut numele? Nu mi-a luat mult timp să-mi amintesc: vreme de câțiva ani, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, a lucrat acolo bunicul meu ca medic veterinar. L-am studiat pe domnul Șuta timp de câteva minute. Încercam să-l localizez în anii patruzeci. „Oare s-au cunoscut?” mă întrebam, dar până să-l întreb, l-am auzit pe el întrebându-mă:

– Dumneata de unde ești de loc, doctore? Nu cumva ești de la Satu Mare?

– Sunt clujean, i-am răspuns.

– Îmi amintești de o fată frumoasă pe care am cunoscut-o la Satu Mare. Era fiica unui medic veterinar cunoscut și apreciat la Șomcuta Mare și mai târziu la Satu Mare, în anii treizeci-patruzeci.

Pulsul mi s-a accelerat, eram emoționat. Nu încăpea nicio îndoială: cunoscuse familia mamei mele! Dintotdeauna mi-am dorit să aflu mai multe despre familia mea. Mama a murit tânără, așa încât multe informații despre ea și familia ei îmi lipseau.

– Pe mama o chema Roth Clara și era fiica medicului veterinar Roth Bernath din Satu Mare.

Șuta a împietrit, șocat.

– Nu numai că I-am cunoscut, dar eram chiar apropiați. Când bunicul tău lucra la Șomcuta Mare, eu eram farmacist tânăr și aprovizionam cu medicamente și pe medicul veterinar. Așa ne-am cunoscut. Am fost și în casa bunicilor tăi la Satu Mare, m-au invitat de mai multe ori. Bunica ta, Jenke, făcea niște prăjituri grozave. Unchiul tău era unul din partenerii mei de tenis, dar după aceea a plecat în Italia să studieze medicina. Mi-a plăcut mama ta, era frumușică și tot timpul bine dispusă, dar, din păcate, n-am avut succes la ea. Avea un prieten. Dacă țin bine minte, era tot farmacist, a continuat Șuta.

Îl ascultam fascinat, auzeam lucruri pe care nu le cunoșteam despre familia mamei.

– Bunicul tău era un om cult, poliglot, cunoscut și în cercurile artiștilor din oraș. După câte știu, scria și poezii în limba maghiară, dar nu dorea să le publice. „N-au valoare”, spunea el. Frecventa clubul ofițerilor veterani de război și era foarte mândru pentru Crucea de Fier pe care o primise pentru merite de război. Era specialist în patologia cailor, veneau la el la tratament oameni din toate părțile țării cu animale bolnave. Era un om foarte onest și întotdeauna le spunea oamenilor dacă tratamentul avea rost, sau dacă caii lor nu aveau nicio șansă de vindecare. Lucra la un centru veterinar de stat. Nu accepta bacșiș, spunând că are un salariu mare. Tatăl meu mi-a povestit că din recunoștință pentru tratamentul de calitate acordat unuia din caii lui, i-a dăruit bunicului tău un miel. Doctorul Roth n-a scos un cuvânt, a acceptat mielul, dar a doua zi poștașul ne-a adus o sumă de bani, exact prețul unui miel pe piață.

– Când i-ați văzut pentru ultima dată pe membrii familiei Roth?

– În primăvara lui 1944. Tocmai primisem o permisie de câteva zile. (Am fost concentrat și mă aflam la Oradea, unde era farmacia armatei din Ardeal.) I-am văzut cu steaua galbenă cusută pe haine. Chiar l-am întrebat pe bunicul tău de ce nu încearcă să scape de legile rasiale cu ajutorul Crucii de Fier. Nu mi-a răspuns. M-am întors la Oradea. Soția mi-a scris despre ghetou și despre tragedia care a urmat, trenurile spre lagărele de concentrare. După război am auzit de tragedia familiei tale. Știam că mama ta și fratele ei, Lajkó, s-au întors din lagăr și că locuiesc la Cluj, dar am pierdut legătura cu ei. Pur și simplu mi-a fost rușine de nepăsarea oamenilor la ceea ce li s-a întâmplat compatrioților noștri evrei.

Soția mea mi-a povestit o întâmplare pe care nu o pot uita. La o răscruce de drumuri a auzit doi oameni care vorbeau între ei românește și priveau coloana evreilor în drum spre gară și deportare.

„Ce jalnic arată, a spus unul dintre ei, dar mă lasă rece, pe noi nu ne pândește nicio primejdie.”

„Da? Așa crezi tu! Gândește-te logic, după ce hortiștii îi vor deporta pe toți evreii, va veni rândul nostru, al românilor.”

După terminarea războiului, revenind la Satu Mare, nu am mai găsit în viață decât un singur prieten evreu, un văr al mamei tale, Pityu Leichtman.

În cei doi ani cât am lucrat la Gherța Mică, farmacistul Șuta m-a vizitat în repetate rânduri. I-a cunoscut și pe prietenii mei, medicii din comunele apropiate. Am petrecut câteva sfârșituri de săptămână la Șomcuta Mare, în casa farmacistului. Toți îi spuneam Gyuri bácsi. Mi-a arătat și casa în care a fost dispensarul veterinar unde a lucrat bunicul meu.

Înainte de a părăsi Gherța Mică, colegii mei din comunele apropiate mi-au organizat o petrecere în locuința din noul dispensar al comunei. L-am invitat și pe Gyuri bácsi. La întrebarea dacă cumva suntem neamuri, Șuta a răspuns:

– Nu, nu suntem, dar suntem legați prin trecutul familiei Roth…

Andrei Schwartz

31/12/2023