M-a bucurat știrea pe care am aflat-o zilele trecute și anume că parlamentul grec a votat legea care permite căsătoria între persoanele de același sex și dreptul de a adopta copii. M-a bucurat deoarece, dacă în statele cu religie protestantă, chiar și catolică, astfel de legi există, ele fiind promulgate de Uniunea Europeană, Grecia este prima țară creștin-ortodoxă care a votat-o, de fapt conformându-se legislației europene. S-a dovedit că în pofida opoziției bisericii ortodoxe, cea mai mare parte a deputaților care sunt de aceeași religie s-au pronunțat pentru adoptarea legii europene. Premierul Kyriakos Mitsotakis (Noua Democrație), a afirmat că este “un punct de cotitură pentru drepturile omului” într-o “țară progresistă și democratică, atașată cu pasiune de valorile europene”. Premierului nu i-a fost ușor să-și convingă deputații, mai ales că gruparea conservatoare a partidului s-a opus vehement, dar până la urmă a avut câștig de cauză. Lui Mitsotakis nu i-a fost teamă că își va pierde popularitatea, că nu va câștiga viitoarele alegeri, convins fiind că voturile vor fi aduse de alte performanțe ale guvernului, nu de recunoașterea drepturilor celor care aparțin de LGBTQ. (Afirmația mea este poate puțin exagerată, de fapt nu se știe cum va primi societatea greacă în ansamblu această decizie. Nu sunt excluse proteste, mai ales susținute de biserică).

Poate că  votul elen va servi drept precedent statelor cu religie predominant creștin-ortodoxă, printre care și România, să renunțe la această discriminare care afectează un număr mare de persoane. De fapt nici nu se cunoaște numărul lor deoarece acolo unde sunt discrimnați, foarte mulți își ascund orientarea sexuală.

Recunosc: chiar pentru cei care se pronunță acum pentru acordarea de drepturi egale celor din categoria LGBTQ , acceptul a fost de durată. Plec de la exemplul meu. Teoretic, am cunoscut din adolescență că există astfel de oameni, dar nu m-am uitat în jur să văd oare cine sunt ei. Prima mea surpriză a fost când am aflat că un foarte bun prieten din copilărie ar fi gay. ”Vrea să se mute în Ungaria, acolo legile sunt mai permisive”, ne-a povestit prietena mamei mele care ne-a adus vestea din orașul meu natal. În primul moment am rămas uluiți (pluralul se referă la fratele meu și la mine) și abia aceea mi-am dat seama că semnele au existat, numai că noi pe-atunci habar n-aveam ce înseamnă asta. Era un adolescent care se interesa foarte mult de modă, se și pricepea, ne dădea sfaturi cum să ne îmbrăcăm, avea și gesturi mai feminine, pe de altă parte avea și o prietenă. Asta se întâmpla când aveam poate 14-15 ani, nu știam prea multe despre homosexuali, de fapt nici nu ne interesa, mai ales că era perioada Ceaușescu și, fiind considerată o crimă, homosexualitatea se pedepsea cu închisoarea. De-altfel, mai târziu am și cunoscut pe cineva care a făcut închisoare, denunțat de soția partenerului său. Din punctul meu de vedere mi-a părut rău că este gay, nu că aveam prejudecăți ci… fiindcă era un băiat frumos care nu se uita la mine!

Odată cu trecerea timpului, am aflat mai multe, mi-am dat seama că așa au fost făcuți de natură, că este o chestiune genetică, nu sunt de vină și că, într-un cuplu ei au aceleași sentimente față de partener ca noi. Revelația la Paris, în 1969, când am văzut filmul L´Escalier (Scara) cu Richard Burton și Rex Harrison. Burton era ”ea”, gospodină, preocupată de casă și extrem de geloasă, deoarece Rex Harrison, ”el”, îl înșela cu tot felul de tinerei. Fiind doi mari actori, au reușit să redea aceste sentimente în mod real, cu multă durere în suflet (Richard Burton) și cu indiferența față de sentimentele partenerului (Rex Harrison). Atunci am înțeles cu adevărat drama acestor cupluri. Un alt reper legat de problemele homosexualilor mi-a fost dat de filmul american Cruising din 1980, prezentat la noi după revoluție. Este vorba de un criminal care omoară homosexuali, iar un polițist (jucat de Al Pacino), este trimis sub acoperire în mediile homosexuale, să-l descopere. Prezentarea acestui mediu în care partenerii sunt aleși aleatoriu, pentru o singură partidă de sex, de la vârste din ce în ce mai tinere, cu amenințarea îmbolnăvirilor, a escrocărilor, a șantajului, unii dintre ei devenind victimele celor obsedați de ”păcatul” de a fi homosexuali, mi-a întărit convingerea că da, trebuie să li se permită să se căsătorească, să aibă o relație stabilă, să ducă o viață de familie, în fond cei mai mulți tânjesc după acest lucru.

Sigur, mai este un al doilea aspect, cel al înfierii copiilor. Teoretic nu este ceva rău, există familii monoparentale unde lipsește mama sau tatăl, pe lângă mamă apare o bunică, pe lângă tată un bunic și pentru copil nu ar fi nimic ieșit din comun să crească cu doi adulți de același sex. Dar copiii merg la grădiniță, la școală, apar întrebări firești, colegii lor povestesc acasă, părinții lor reacționează diferit și este posibil că cei din familii gay să fie izolați, discriminați; colectivitățile de copii pot avea comportamente destul de dure, chiar și în condiții obișnuite. Aceasta este marea problemă a înfierilor de către cuplurile gay. Și ce poți să faci? Să faci educație? Cui?  Copiilor?  Părinților? Aici ar trebui găsite soluții, dar sincer, n-am idee cum.

Societatea secolului XXI ar trebui să adopte și să practice toleranța, recunoașterea diferențelor de toate felurile. Dar, din păcate, realitatea în care trăim zi de zi ne confirmă că nu ne apropiem, ci, dimpotrivă, ne îndepărtăm de acest ideal.

Eva Galambos