Primele trei articole din această serie pot fi găsite aici: https://baabel.ro/2024/02/biblia-dezvaluita-i-este-biblia-o-carte-de-istorie/, https://baabel.ro/2024/02/biblia-dezvaluita-2-originea-poporului-evreu/, https://baabel.ro/2024/03/biblia-dezvaluita-3-aparitia-monoteismului/

Biblia nu este doar o carte extrem de veche, dar de la primele texte care au fost compuse și până la ultimele au trecut secole și au fost identificați peste o sută de autori diferiți.  Se poate observa chiar evoluția limbii de-a lungul timpului.  Autori diferiți pot vedea lucrurile într-o perspectivă diferită.  De fapt Biblia nu este o „carte”, ci o colecție de texte, o întreagă „bibliotecă”.  (În limba greacă biblos = papirus, după numele cetății feniciene Byblos care exporta papirus, biblion = carte, iar biblia este forma de plural, cărți.)  

Pentru a înțelege importanța Bibliei, trebuie să-i cunoaștem originea.  Dacă știm cine a scris-o, când și în ce împrejurări, vom putea înțelege de ce arată așa.  Pentru prima oară arheologia ne poate furniza răspunsuri, iar povestea care se cristalizează este adesea surprinzătoare și nu prea seamănă cu cea pe care o cunoaștem din textul biblic însuși.  Ea explică de ce istoria este relatată într-un anumit mod, cum a apărut ideea Dumnezeului unic și ideea că individul are drepturi și îndatoriri și este răspunzător pentru acțiunile sale, idei de o importanță covârșitoare, care stau la baza civilizației moderne. Acestea sunt cuvintele profesorului Richard Friedman, unul din cei mai mari specialiști în domeniul Bibliei Ebraice.

O parte din evenimentele pomenite în Biblie, mai ales cele din primele cărți, nu pot fi reale – dar ele nu au fost pur și simplu „inventate”.  Ele au fost scrise cu mult după presupusa lor desfășurare și sunt de natură mitică.  Dovezi arheologice nu există.  Probabil că miturile transmise din generație în generație au totuși un sâmbure de adevăr.  De exemplu, poate că unii nomazi au venit în Canaan din alte părți, chiar dacă originea israeliților este locală.  Peștera Patriarhilor din Hebron conține într-adevăr morminte canaanite, poate că o căpetenie din vremuri vechi a fost înmormântată acolo și amintirea s-a păstrat.  Robia din Egipt și Exodul sunt mitice, dar nu o dată grupuri de israeliți au plecat în Egipt în vremuri de foamete și acolo vor fi trebuit să lucreze foarte greu ca să-și câștige existența.  Dacă Ioșua nu a cucerit un mare număr de cetăți canaanite, se pare că cetatea Hațor a fost totuși cucerită de (proto)israeliți pe la 1250 î.e.n.

Pentru a înțelege cum a fost scrisă Biblia, însăși citirea atentă a textului biblic poate dezvălui amănunte surprinzătoare. Precum am văzut, redactarea Bibliei a început prin secolul al VII-lea î.e.n., în perioada de glorie a regatului Iudeei.  Refugiații din regatul Israel, cucerit de Asiria, și-au adus cu ei tradițiile și pe vremea regelui Ezechia s-au făcut încercări de a compila un text unitar din versiunile din nord și din sud.  Ei bine, urmele acestui proces mai pot fi găsite își astăzi.  

În Biblie există numeroase „perechi”: aceeași poveste apare în două versiuni asemănătoare, dar nu identice, se simte prezența a doi povestitori diferiți.  Iată un exemplu:

Fac. 6:13-22 Atunci Dumnezeu a zis lui Noe… “Fă-ți o corabie… Să intri în corabie, tu și fiii tăi, nevasta ta și nevestele fiilor tăi împreună cu tine. Din tot ce trăiește, din orice făptură, să iei în corabie câte două din fiecare soi, ca să le ții vii cu tine: să fie o parte bărbăteasca și o parte femeiască…”  Așa a și făcut Noe: a făcut tot ce-i poruncise Dumnezeu.

Fac. 7:1-5 Domnul a zis lui Noe: “Intră în corabie, tu și toată casa ta… Ia cu tine câte șapte perechi din toate dobitoacele curate, câte o parte bărbătească și câte o parte femeiască; o pereche din dobitoacele care nu sunt curate, câte o parte bărbătească și câte o parte femeiască; și câte șapte perechi, de asemenea, din păsările cerului, câte o parte bărbătească și câte o parte femeiască, pentru ca să le ții vie sămânța pe toata fața pământului…” Noe a făcut tot ce-i poruncise Domnul.

Numai pentru Tora, cele cinci cărți ale lui Moise, pot fi identificați cel puțin patru autori diferiți.  Bineînțeles că numele lor s-au pierdut în negurile istoriei, dar putem recunoaște un autor din sud, unul din nord, un preot și pe autorul Deuteronomului.  Ei se deosebesc prin stil, prin reperele geografice pe care le pomenesc, prin numele pe care îl dau Creatorului: în sud YHWH (tradus în limba română ca Domnul), în nord Elohim (tradus ca Dumnezeu). 

Toate acestea sunt însă numai ipoteze.  Dacă sursele care stau la baza Bibliei erau scrise sau orale nu se mai poate ști.  Versiuni mai vechi ale Bibliei nu s-au păstrat.  (Poate că una din ele a fost manuscrisul lui Shapira.  https://baabel.ro/2021/07/shapira-reabilitat/  Doar că el nu mai există și nici nu s-a dovedit până la capăt că era autentic – iar Shapira era cunoscut ca falsificator de antichități.)

Cele mai vechi texte biblice cunoscute până acum datează de prin anul 600 î.e.n.  Sunt două amulete descoperite într-un mormânt din afara zidurilor de atunci ale Ierusalimului, două fâșii subțiri de argint cu inscripții gravate în litere ebraice vechi. Textul este Birkat hakohanim (Binecuvântarea preoților):  Domnul să te binecuvânteze și să te păzească! Domnul să facă să lumineze fața Lui peste tine și să Se îndure de tine! (Num. 6: 24, 25).  Aceasta dovedește că la acea vreme Biblia exista deja, cel puțin fragmentar.

Începând de la Cartea Regilor, Biblia Ebraică poate fi considerată o cronică, o reprezentare mai mult sau mai puțin realistă a unor evenimente din prezent sau dintr-un trecut apropiat.  De altfel, ele sunt confirmate și de izvoare istorice ale popoarelor din jur.  

Biblia fiind scrisă în Iudeea, poveștile reprezintă nu numai punctul de vedere al Iudeei ci, bineînțeles, și interesele statului și ale regelui.  Aici se pot da nenumărate exemple:

– Patriarhii.  O citire atentă a Bibliei va arăta că povestea lui Avraam se desfășoară la Hebron, mai mult sau mai puțin în centrul țării, Isaac își păștea turmele în ținuturile aride din sud, iar Iacov a ridicat un altar la Sihem, în regiunea deluroasă din nord.  Se presupune că fiecare dintre ei era strămoșul tradițional al unui alt grup.  Scribul care a compus textul biblic le-a adunat la un loc și a povestit că ei au aparținut aceleiași familii.  Astfel s-a formulat ideea unității poporului, iar figura centrală, fondatorul națiunii, este Avraam, reprezentatul Iudeei.  Povestea patriarhilor, originea comună a poporului lui Israel a devenit primul stâlp al iudaismului.

– Exodul, chiar dacă se baza pe un mit mai vechi, probabil că a fost scris în ultima parte a domniei regelui Iosia, când Egiptul a devenit o amenințare.  Povestea ieșirii din Egipt, cu toate minunile făcute de Dumnezeu, ar putea fi înțeleasă ca o îmbărbătare: cu sprijinul lui Dumnezeu și al unui conducător de nădejde precum Moise (sau Iosia), Egiptul poate fi biruit – dar numai dacă poporul este unit și urmează Legea unică.  De aici și repetatele atacuri împotriva idolatriei.  Păstrarea și studiul Legii a devenit al doilea stâlp al iudaismului.

– Regatul unit era simbolul unității poporului și cel care justifica războiul de expansiune pe care îl pregătea regele Iosia.  În acest scop el avea nevoie de un stat puternic, de o administrație eficientă și mai ales de un popor unit: întregul popor se va închina unui singur Dumnezeu, într-un singur templu – cel de la Ierusalim – și va fi condus de un singur rege, urmașul lui David. 

După ce Ierusalimul a fost cucerit, Templul a fost distrus și populația exilată, în imaginația evreilor regatul unit al lui David și Solomon a devenit o perioadă de aur legendară, pentru că realitatea era cruntă: toate simbolurile identității naționale s-au năruit.  Atunci preoții și scribii aflați în exil au construit o identitate nouă: Templul unic a fost înlocuit de sinagogă, regele viu de un Moise legendar și Tora a devenit un fel de „patrie în exil” – de atunci evreii se consideră „poporul cărții”.  Iar speranța într-un viitor mai bun a devenit al treilea stâlp ai iudaismului.

Exilul babilonian a durat în jur de 70 de ani, după care persanii i-au învins pe babilonieni și împăratul Cirus cel Mare le-a permis celor exilați să se întoarcă, să reconstruiască Ierusalimul și Templul.  Dar nu mai era ca înainte.  Iudeea își pierduse independența devenind o provincie persană, nu mai erau regi, poporul era condus de preoți.  Unul dintre ei, Ezra Scribul, a jucat un rol hotărâtor în istoria Bibliei.  El a adunat toate textele păstrate – și erau multe: nu numai Tora, ci și cuvintele profeților consemnate în scris și chiar opere pur literare, precum psalmii sau proverbele.  Se crede că ar fi scris și el unele părți ale Bibliei, de exemplu Cronicile.  Acolo unde existau diferite versiuni, el a ales-o pe cea mai reprezentativă.  Tot el a decis care dintre cărți să fie incluse și care nu, creând astfel un tot unitar, oficial: Biblia Ebraică.  Ea a fost prezentată poporului într-o ceremonie impunătoare, iar preoții i-au dat citire în mod public.  Era anul 458 î.e.n.  

Ezra Scribul a mai făcut ceva foarte important: a poruncit ca un exemplar (sau poate mai multe) să fie pus la dispoziția copiștilor, ba chiar a angajat oameni competenți care să verifice calitatea cópiilor.  Așa se face că textul a rămas (cu foarte puține excepții) neschimbat și este același pe care îl citim până astăzi. 

Hava Oren