Potrivit estimărilor serviciului de informații al armatei israeliene, în Rafah, ultimul oraș important din Gaza încă necucerit, aflat la limita sudică a Fâșiei, la granița cu Egiptul, se mai află 8 batalioane complete ale Hamas. Se presupune că în tunelurile de sub oraș se ascunde conducerea militară a organizației teroriste, respectiv comandantul acesteia, temutul ucigaș în masă Yahya Sinwar. Capturarea lui și a statului major al Hamas, ar fi o lovitură extraordinară pentru Israel, atât militară cât și mediatică, dar șansele sunt foarte scăzute, deoarece din rețeaua de tuneluri și buncăre din Gaza au fost descoperite și distruse doar circa 25%. Mai mult, surse neconfirmate din Mossad apreciază că Sinwar și camarila sa apropiată se află deja în tunelurile de sub Egipt, acelea prin care de vreo 15 ani Hamas se aprovizionează cu muniție și arme de contrabandă din Iran, Qatar, Algeria și chiar Turcia.  

Eventuala ofensivă terestră împotriva orașului Rafah ar presupune din nou sute de victime palestiniene nevinovate, mai ales că acolo se află deja circa 1,2 milioane de refugiați izgoniți din teatrele de operațiuni precedente, din zonele de nord și centru ale Gazei. Cred că o eventuală operațiune militară de anvergură în această citadelă ticsită a subumanității ar fi picătura de cianură care ar umple paharul deja plin de condamnare și oprobriu internațional împotriva Israelului.

Ofensiva contra orașului Rafah incumbă un pericol de deteriorare a relațiilor deja încordate cu Egiptul, deoarece există posibilitatea ca sute de mii de refugiați să se reverse cu forța pe teritoriul egiptean în căutarea unui loc ferit de război și violență. De altfel, Egiptul a masat deja la graniță importante forțe militare și construiește febril un zid înalt de beton pentru a preveni un asemenea dezastru. 

Se întrevede un armistițiu de șase săptămâni cu ocazia lunii sfinte musulmane a Ramadan-ului, cu șanse reale ca femeile, bătrânii și bolnavii dintre ostaticii israelieni, circa 40 la număr, să fie eliberați în schimbul a 400 de prizonieri palestinieni. Diplomația americană, Qatar-ul și Egiptul forțează acest acord, acceptat în principiu și de Israel, sub rezerva că Hamas nu e dispus să precizeze dacă ostaticii israelieni eliberați sunt vii sau morți. Cred că este practic ultima șansă ca un procentaj ridicat din cei circa 130 de ostatici israelieni să se întoarcă acasă vii.

Foști comandanți militari, strategi și chiar diplomați israelieni critică vehement conducerea ostilităților împotriva Hamas de către guvernul de uniune națională a lui Netanyahu.

Prima dintre criticile formulate este faptul că nu s-a acordat întâietate absolută eliberării ostaticilor și au prevalat exigențele campaniei din Gaza. Majoritatea opiniei publice naționale israeliene se pronunță clar pentru eliberarea ostaticilor ca prioritate națională, nemaivorbind de campaniile media întemeiate ale familiilor în cauză. 

A doua critică vehementă este de ordin politic, adică o parte a opiniei publice consideră pe bună dreptate că actuala guvernare și conducere militară este incapabilă de a asigura securitatea Israelului, că neglijența și incapacitatea ei au generat cel mai tragic eveniment din istoria poporului evreu de la Holocaust încoace, deci că nu mai au ce căuta la cârma Statului Evreu. Guvernul Netanyahu se apără cu dezideratul sine qua non al unității naționale indispensabile, în situația în care Israelul duce practic un război pentru prezervarea existenței sale, luptând practic pe 4 fronturi: în sud împotriva Hamas, în nord împotriva Hezbollah și a altor organizații teroriste din Liban și Siria, în Cisiordania, practic un front intern nedeclarat împotriva penetrării Hamas-ului în teritoriile aflate sub jurisdicția Autorității Palestiniene și, în sfârșit, în sud, la Marea Roșie, unde Houthii atacă toate navele israeliene sau cele care au tangență de proprietate cu Israelul și lansează rachete și drone cu rază lungă de acțiune, de producție iraniană, împotriva portului Eilat și a regiunii sudice adiacente. 

A treia critică aspră este țintită explicit spre conducerea armatei, a serviciilor secrete, a apărării civile, a industriei de apărare și în general împotriva întregului establishment militar și de intelligence. În prima linie a atacurilo, bine întemeiate și susținute public, se află generalii Itzhak Brick, Gerson Hacohen, Patzi Chen, Amir Havivi și alții care consideră că Israelul a reintrat în logica conflictului continuu de uzură, cel de după războiul de Yom Kipur din 1973. Aproape la unison, aceștia se pronunță pentru următoarele măsuri de urgență în cadrul armatei:

– refacerea capacităților armatei de uscat, adică creșterea urgentă a numărului de tancuri, vehicule blindate și tunuri autopropulsate.

– refacerea corpurilor de inginerie, mentenanță și susținere tehnică a armatei de uscat, reîncadrarea lor în serviciul activ al armatei și scoaterea lor din sfera civilă.

– creșterea perioadei serviciului militar obligatoriu de la 2 ani și opt luni la 3 ani, așa cum a fost timp de decenii la bărbați, și la 2 ani pentru femei.

– creșterea perioadelor de concentrare a rezerviștilor în medie de la 2 săptămâni pe ani la 2 luni pe an.

– noi criterii profesionale de avans în grad al ofițerilor.

– schimbarea întregului Stat Major actual, incapabil și ineficient.

– numirea unui controlor militar al statului, care să vegheze și să răspundă de modul în care este alocat și distribuit imensul buget de apărare între departamentele armatei.

Cu modestele mele mijloace de analiză încerc și eu să concluzionez situația actuală geostrategică și de front a Israelului:

– Campania terestră din Gaza a devenit treptat un război de uzură. Prelungirea acestuia fără rezultate notabile, în sensul eliminării conducerii Hamas și a rezistenței armate organizate a Hamas, va deveni contraproductiv pentru Israel, în plan, strategic și diplomatic.

– Din rațiuni de protecție a resurselor combative și economico-financiare, Israelul a retras două divizii din cele patru cu care a început ofensiva în Gaza. Cu un efectiv atât de redus, controlul militar al Gazei este imposibil și se pot lesne produce incidente de masă regretabile, de genul ultimului carnaj cu ocazia sosirii de ajutoare alimentare. De asemenea, datorită densității uriașe a populației, teroriștii se ascund cu ușurință în rândul populației civile.

– Din cele 24 de batalioane cu capacitate notabilă de luptă, au mai rămas cele opt de la Rafah, restul au fost demantelate, câteva sute de teroriști s-au predat, furnizând informații importante, iar câteva mii au fost lichidați. Au rămas totuși subunități ascunse în rândul populației civile, cu arme și muniție ascunse în toate ungherele posibile. Nu se va obține decât o victorie parțială peste circa două luni.

– Pe termen mediu, Israelul va trebui să se retragă din Gaza, menținându-și controlul militar al Fâșiei, exact după modelul din Cisiordania, cu incursiuni punctuale ale forțelor speciale antiteroriste. 

– Tot pe termen mediu, Ierusalimul va fi obligat să poarte negocieri de pace sau măcar de coexistență cu o nouă Autoritate Palestiniană sau chiar cu un Hamas 2.0.

– Iluzia că tehnologia avansată și superioritatea tehnică rezolvă conflictul militar în mod net favorabil s-a risipit pentru totdeauna. Exact ca în Iraq, Siria, Afganistan și Ucraina se dovedește univoc că forța combativă din teren – boots on the ground – este esențială pentru câștigarea unui război, respectiv că forțele de gherilă pot susține pe termen lung un conflict cu armata regulată a unui stat puternic.

– Din fericire, unitatea exemplară a israelienilor a revenit, eroismul și dăruirea pentru idealul sionist asemenea. Noua generație crescută pe smart phone și în puful icloud-ului s-a dovedit capabilă de luptă eroică.

– Iluzia unei păci relativ stabile s-a evaporat și ea din mentalul colectiv israelian. Megatragedia din 7 octombrie a redeșteptat instinctul colectiv de supraviețuire al națiunii israeliene.

– Israelienii au realizat că relativa prosperitate din ultimele două decenii se va eroda treptat din cauza stării permanente de război.

– Pe termen scurt sau mediu, în mod necesar va avea loc un conflict devastator cu Hezbollah și chiar cu Iranul. Acesta e inevitabil pentru continuitatea existenței Statului Evreu. Cu ajutorul lui Dumnezeu și al reformei urgente de întărire a armatei israeliene și această ultimă minune se va împlini.

George Vigdor