Număr vizualizări 315 ori

Nu-mi prea place să evoc trecutul. S-a întâmplat, este firesc, a fost o parte a dezvoltării mele, dar prefer să trăiesc în prezent și, în ciuda vârstei, îmi mai fac planuri de viitor, din păcate, cam modeste, fizic nu mai pot să mă angajez la aventuri îndrăznețe, dar le caut pe cele ce mi se potrivesc. Norocul meu este că starea creierului este acceptabilă și îl pot folosi la activități intelectuale, de exemplu să scriu articole.

Recunosc, multe lucruri le-am uitat, de fapt, am uitat numai detaliile, știu că au fost, văd în mintea mea figuri, imagini, fețe, dar numele le-am uitat. În sfârșit, de-ale bătrâneții… Dar există momente, personaje, evenimente care m-au impresionat atât de puternic, încât mi s-au întipărit în minte și îmi face plăcere să le evoc, aș vrea să le mai revăd. Oare e bine? Nu știu. Încerc să-mi analizez o experiență recentă și să trag o concluzie.

În tinerețe am avut o mare slăbiciune: îmi plăcea să-l ascult pe Bobby Solo, cântărețul italian cu o voce catifelată, mângâietoare, cu totul specială. S-a spus că îl imita pe Elvis Presley, dar acesta nu era printre favoriții mei. Poate că ar fi trebuit să-mi placă originalul, nu copia, dar mie îmi plăcea Bobby Solo. În paranteză, pentru cititorii tineri, dacă îi avem, în anii 1960 cântărețul italian Bobby Solo a avut un succes nebun, mai ales cu melodia Una lacrima sul viso. (O lacrimă pe obraz). A participat cu ea la Festivalul de la San Remo, nu a câștigat, în schimb cântecul a devenit un hit mondial. Mai târziu a câștigat și la San Remo cu o altă melodie, Se piangi, se ridi (Dacă plângi, dacă râzi). În România a fost foarte iubit. În 1968 a fost invitat la prima ediție a festivalului „Cerbul de Aur”, apoi a dat un concert și la București, la Teatrul de Vară 23 August. Bineînțeles că m-am dus, am aplaudat minute întregi și pentru multă vreme Bobby Solo a rămas cântărețul meu preferat.

Anii au trecut, s-au mai schimbat și gusturile mele, dar pe Bobby nu l-am putut uita. Auzind că a fost invitat la Festivalul de la Mamaia, mi-am spus că trebuie să-l revăd, contrar principiului meu de a nu mă întoarce la trecut. Așa că am deschis televizorul și am așteptat. Îmi închipuiam că va interpreta o singură melodie. Nu știam că are o formație și că va da un concert întreg. Din când în când aruncam o privire spre ecran, așteptând să se termine numărul în curs, o orchestră cu un solist cam în vârstă care vorbea și cânta în engleză. Avea o voce plăcută, dar nu extraordinară. Primele suspiciuni au apărut când a interpretat un cântec în italiană. Nu cumva acest vârstnic (nu vreau să spun bătrân) este Bobby Solo? Înfățișarea nu contează, e cu câțiva ani mai tânăr ca mine și nici eu nu mai sunt floricica din 1968. Dar vocea? Unde a dispărut acea dulceață mângâietoare, atât de caracteristică acestui cântăreț? În dubiu, l-am căutat pe internet. El era.

La început am fost profund dezamăgită. Mai bine nu m-aș fi uitat, aproape că am simțit și eu „una lacrima sul viso”. Dar apoi am abordat problema altfel, raportată, poate, și la situația mea: dacă poate, de ce să nu-și practice meseria în continuare? Nu toți sunt ca Greta Garbo care s-a retras în culmea gloriei, destul de tânără, deoarece nu voia să apară pe ecran bătrână. Bobby Solo continuă să cânte frumos, are succese și chiar dacă vocea i s-a schimbat, ea este plăcută. De ce să nu fie cunoscut și de generațiile următoare? Vinovată sunt eu că mi-am încălcat principiul de a nu mă întoarce în trecut.

Oare ar trebui să-mi pară rău că am vrut să-l revăd, să-l ascult? Depinde. Trecerea timpului este o realitate dureroasă pe care nu o putem nici nega și nici ascunde. Putem doar să ne uităm în oglindă și să constatăm cu una lacrima sul viso că suntem victimele acestui proces de care nu scapă nimeni, nici măcar Bobby Solo.

Eva Galambos