Număr vizualizări 16 ori

Poveștile emigrării sunt numeroase și diferite, la fel de diferite ca oamenii care au trecut prin această experiență. Cred însă că toate au în comun o zi aparte, o zi de bucurie în care lumea cea nouă și promisiunile ei reînvie speranța unei vieți trăite în libertate.

Pentru mine, cel mai fericit moment a fost ziua în care a trebuit să plătesc o mie de lei fiindcă, la Oficiul de Pașapoarte, am refuzat să aleg varianta păstrării cetățeniei române cu drept de domiciliu în străinătate.

Dar am luat-o înainte.

Saga emigrării mele a început cu adevărat în 1970, când eram cercetător științific principal la ICTC – Institutul de Cercetări pentru Telecomunicații.

În acel an mi-am depus, pentru prima dată, actele de plecare. Cu o eficiență și o rapiditate pe care multe instituții birocratice de astăzi le-ar putea lua drept model, cererea mi-a fost respinsă. A urmat un lung șir de noi cereri și nenumărate interviuri, toate încheiate cu același rezultat.

La biroul de pașapoarte din strada Nicolae Iorga eram primit de fiecare dată de același ofițer: brutal, hidos, cu fălci de buldog, pe care îl poreclisem „Rinocerul”. Uneori vedeam oameni ieșind plângând din biroul lui. În fiecare an solicitam una sau mai multe audiențe, la sfârșitul cărora aflam invariabil că dosarul meu este „clasat”. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce însemna „clasat”, dar știam sigur că nu era de bine.

Locuiam lângă Piața Obor, pe strada Mașina de Pâine, chiar peste drum de Cimitirul Învierea. Din balcon vedeam cimitirul și, în depărtare, aeroportul Otopeni, cu turnul său de control, turn căruia unul dintre poeții de curte îi dedicase o poezie intitulată „Ghiocelul de la Otopeni”. Deh… românul s-a născut poet.

Pentru mine însă, ceea ce se vedea din balcon erau cele două ieșiri din România: aeroportul sau cimitirul. Cu dosarul „clasat”, se părea că îmi rămăsese accesibilă doar a doua variantă.

După cinci ani de refuzuri, mintea mea începuse, inevitabil, să se învârtă după propria ei coadă. Eram din ce în ce mai disperat să plec.

Convins că locul meu de muncă era cauza refuzurilor, am hotărât să părăsesc institutul și să mă angajez într-un post lipsit de orice importanță strategică. Prima alegere a fost cooperativa de reparat aparate radio „Radioul Roșu”. Mi-am depus cererea și, cum devenise deja povestea vieții mele, am fost respins. Probabil că undeva, în dosarul meu, exista un mic punct roșu.

A doua alegere a fost Institutul de Fizică al Academiei – dovadă că starea mea mintală continua să se deterioreze.

Am fost chemat la un interviu, ceea ce mi-a confirmat că nu eram singurul nebun din ecuație.

După o săptămână primesc un telefon. Vor să mă angajeze, dar îi preocupă statutul meu de evreu. Știam amândoi despre ce era vorba: ești un iubitor sincer al frumoasei noastre patrii sau ai gânduri ascunse?

Am fost sincer și le-am spus că de cinci ani sunt înscris la emigrare, dar că dosarul meu este… clasat – cuvântul meu preferat. Mi s-a spus că vor reveni.

Fac aici o mică paranteză.

Trecuseră cinci ani, dar lumea nu stătuse pe loc. Rude și prieteni din trei continente încercau să găsească o cale de a mă ajuta, ajungând și la omul de afaceri britanic Iacober, cunoscut samsar de evrei, dar totul fără succes. Între timp eu aveam doi copii, iar Ceaușescu plecase în vizită la Washington cu căciula în mână, cerșind prelungirea clauzei comerciale favorabile acordate României în baza amendamentului Jackson–Vanik. Această lege oferea avantaje comerciale țărilor comuniste care permiteau emigrarea minorităților. Cum era și de așteptat, senatorul Jackson l-a întrebat care este situația emigrării. Iubitul conducător i-a răspuns, tot cum era de așteptat, că toți cei care doreau să plece au plecat. Numai că senatorul Jackson a făcut ceva ce nu era deloc de așteptat: a scos o listă cu 19 familii care așteptau de peste cinci ani aprobarea de plecare.

Vizita a avut loc în 11 iunie 1975.

În 12 iunie primesc o invitație la sediul Oficiului de Pașapoarte. În aceeași cameră, la același birou al Rinocerului, mă întâmpină însă un alt ofițer: elegant, politicos și chiar amabil. Mă întreabă dacă mai doresc să plec din țară. Sunt îndrumat să completez ultimele formalități și plec acasă complet năuc.

Câteva zile mai târziu primesc un telefon de la Institutul de Fizică al Academiei. Vor să-mi dea vestea cea bună: obținuseră toate aprobările de la forurile superioare și doreau să știe când mă prezint la noul loc de muncă.

Sper că nimeni din acele „înalte foruri” nu a avut de suferit a doua zi.

Mult mai târziu, în America, atunci când a împlinit doisprezece ani, fiica mea cea mare i-a scris senatorului Jackson și i-a mulțumit pentru ajutorul său care făcuse posibilă emigrarea noastră. I-a scris că acum înțelege importanța vieții în libertate și că îi trimite această scrisoare fără știrea părinților, ca să-i mulțumească și în numele tatălui ei de la care a aflat cine ne-a ajutat.

Senatorul i-a răspuns prompt, mulțumindu-i și urându-ne tuturor mult noroc.

După vreo lună de la acest schimb, senatorul a murit de un atac de cord. La emisiunea omagială organizată de Radio Europa Liberă, scrisoarea ei a fost transmisa de prietenul nostru Nestor Rateș, corespondentul postului la Washington.

Privind în urmă, mă gândesc că din toate hârtiile care au trecut prin mâinile birocrației comuniste, singura care a ajuns unde trebuia a fost, până la urmă, lista senatorului Jackson.

Vladimir Brunstein

Surse imagini

1,3 din arhiva autorului

2. imagine generată digital