Întâlnirea a avut loc în ziua de miercuri 27 martie 2024, în jurul orei 12.00, la mijlocul Podului Garibaldi din Cluj. Amănuntele sunt menite să confirme veridicitatea celor petrecute (verificabilă pe camerele de supraveghere amplasate pe acest pod intens circulat).

Alesesem să merg pe jos în oraş, pentru că vremea era senină (dar vântoasă şi răcoroasă) şi speram că mişcarea şi atenţia la spectacolul străzii îmi vor ostoi nivelul ridicat al anxietăţii – generat de noianul de informaţii îngrijorătoare pe plan global, regional şi local – peste care s-a suprapus şi teama de stomatolog (cine se duce cu inima uşoară la dentist?).

Am străbătut în ritm alert străzile din cartierul meu, trecând în revistă pomii înfloriţi (zarzări, cireşi şi magnolii), pe care-i admirasem (şi fotografiasem) deja cu câteva zile în urmă. Apoi am urcat pe podul Garibaldi care traversează Someşul Mic, îndreptându-mă către oraş, la fel de îngândurată, precum pornisem.

Pe la mijlocul podului m-a salutat un adolescent înalt, şaten şi surâzător, în tricou cu mânecă scurtă (de nuanţă cappuccino) care purta în mănă o rămurică înflorită: „Săru-mâna!” M-am oprit, crezând că dorea să mă întrebe ceva, dar – spre uimirea mea – mi-a întins o crenguţă cu flori albe, urându-mi: „Vă doresc o primăvară minunată!”

Din conversaţia scurtă şi poticnită (eram aproape şocată că acest tânăr a ales să-mi dăruiască o floare tocmai mie, o femeie mai apropiată de vârsta a treia decât de a doua), am aflat că era elev la Colegiul George Coşbuc. Poate mi-ar fi spus şi cum îl cheamă şi poate am fi povestit şi alte lucruri, dar nu-mi trecuse prin cap să-l invit măcar la un… selfie. I-am spus you made my day şi mi-am văzut de drum. Am dres rapid lucrurile postând pe pagina mea de Facebook o fotografie cu floarea primită în dar şi un comentariu pe măsură (pe la ora 12.20 minute). Postarea a adunat în scurt timp o mulţime de…like-uri, iar eu mi-am continuat drumul către Parcul Mare.

Dacă aş fi fost cârcotaşă aş fi insinuat că era un elev chiulangiu care a rupt fără milă o crenguţă dintr-un pom înflorit, dar (totuşi) în loc s-o arunce, mi-a dăruit-o mie. Dacă aş fi fost suspicioasă, puteam să-mi imaginez că băiatul pusese pariu cu cineva că va dărui crenguţa primului trecător care-i iese în cale, numai că nu am observat să fi avut colegi sau prieteni prin preajmă. Podul Garibaldi era destul de pustiu şi nici strada nu era prea animată… De fapt, cred că am întâlnit un mesager, iar eu trebuia să-i dau mai departe mesajul.

Am intrat în tihna Parcului Mare şi am privit cu atenţie băncile de pe malul lacului. Aproape toate erau ocupate de perechi de îndrăgostiţi şi grupuri de tineri sau de pensionari, eternizaţi (cu toţii) pe ecranele telefoanelor mobile. La un moment dat, am descoperit o fată cu plete castanii, care privea îngândurată în zare. M-am oprit, i-am întins crenguţa înflorită, i-am dorit o primăvară minunată, şi – ca să nu creadă că o abordez pentru cine ştie ce sau că sunt “dusă cu pluta” – i-am relatat în ce împrejurări am primit-o. I-am mai spus că, cine ştie, poate îl va întâlni undeva, cândva, pe tânărul dăruitor al ramurii înflorite… Mi-a mulţumit cu un zâmbet larg şi prietenos, iar eu mi-am văzut de drum, cu inima mult mai uşoară. Nu ştiu dacă în Parcul Mare există camere de supraveghere, dar vă asigur că totul s-a petrecut aievea.

Îmi îndeplinisem misiunea încredinţată de mesagerul întâlnit în cale şi îndrăznesc să cred că dincolo de mesajul explicit, se poate decripta unul codificat care promite că atâta vreme cât mai există adolescenţi precum elevul înalt, şaten, surâzător, cu tricou (de nuanţă cappucino) care mi-a dăruit o ramură înflorită, există şi un dram de speranţă în reconciliere şi pace, chiar la nivel global (conform efectului fluturelui[1]).

Andrea Ghiţă

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Efectul_fluturelui