Aceasta a fost inspirată de povestea doamnei Mirjam Bercovici Prietena mea “diazepam” (https://baabel.ro/2024/04/prietena-mea-diazepam/)

Strada era locul de joacă frecvent folosit în copilăria mea. Numărul celor care ne jucam creștea și odată cu el și țipetele noastre din timpul jocului. Ne fugăream, ne piteam pe după vreun stâlp. Mașini nu erau… că tare bune ar mai fi fost de ascunziș! Școala făcea încercări izolate de mixtare. Dar la joacă, noi nu cunoșteam separarea fetițelor de băieți.

Nu știu cum se făcea că ajungeam cu ”terenul” de joacă la multe case depărtare de ale noastre. Din cauza țipetelor mai răzbătea spre noi câte un ”Ia mai duceți-vă la porțile voastre!”, dar nu prea vedeam fețele celor care ne goneau. Rețineam doar felul gardului. Plecam, desigur, nu așteptam prea multe îndemnuri, dar nu peste mult timp iar supăram pe cineva.

În timpul jocului ni se alătura câte un copil plecat în fugă de acasă cu ceva de mâncare în mână. Deodată simțeam că ne e foame rău. Opream jocul și plecam acasă. De cele mai multe ori primeam de la mama câte o felie unsă cu untură, peste care ni se înfigeau sau lipeau – cum vreți să spuneți – bucățele mici de usturoi. Doamne, ce bună mai era această gustare rapidă și simplă! Uneori aveam doar desert. Mama ne punea zahăr pe pâine și o zbugheam cu felia pe stradă să continuăm jocul. Ohooo! Nu săriți la fel ca zahărul pe care vi-l închipuiți plecând de pe felie! Înainte de a presăra zahăr, mama stropea pâinea cu apă, exact ca pe rufe înainte să le calce. Nu exista pe atunci altă modalitate!

Credeți că așteptam să terminăm felia ca să plecăm iar pe stradă? Nu! Plecam ca din pușcă și continuam să mâncăm în timp ce ne jucam. Și iar ajungeam prin dreptul unor curți unde nu eram doriți. Privind printre uluci, într-o curte anume vedeam o fetiță cam de vârsta mea, a unor vecini, uitându-se la noi, în stradă, printre aceleași uluci. Părea că ar fi vrut să fie și ea la joacă. Dacă prelungeam șederea acolo, ne trezeam cu mama fetiței care venea repede și o lua de mână, ducând-o mai departe de gard, în interiorul curții. Eram prea mică să înțeleg de ce nu e și ea cu noi.

Câteodată se nimerea ca mama fetiței să ne surprindă în mână cu felia de pâine cu ce se nimerea pe ea (untură, marmeladă sau zahăr), temându-se că ne vede fetița ei. Atunci doamna ieșea din curte și ne ruga – e drept, cu glas domol – să nu mai venim în dreptul porții ei, ci să mergem să mâncăm acasă. Cred că după mai multe rugăminți am ajuns să evităm să mai folosim în vreun fel ulucile gardului acelei familii.

Am crescut și eu, și fetița. Ea nu mi-a fost niciodată colegă, nici la școala generală din apropiere, nici la liceu. Am înțeles că fusese înscrisă la altă școală, nu la cea din cartier, unde mergeau toți copiii cunoscuți de noi.

Mai târziu se întâmpla ca venind de la școală să o vedem pe fetiță alături de mama ei în fața porții lor. O salutam și ne vedeam de drum. Deseori, trecând prin dreptul porții noastre, doamna intra în vorbă cu mama. Eu însă, de câte ori o vedeam, nu puteam uita cum ne gonea din dreptul porții ei.

A venit o zi când mama mi-a spus că mă pot duce să mă joc cu fetița acelei familii și chiar în curtea lor. M-am dus și, într-adevăr, după ce m-am făcut auzită la poartă, mama fetiței m-a invitat în curte și mi-a spus că ne putem juca. Îmi amintesc că avea jucării mai interesante ca ale mele – ceea ce nu însemna mare lucru, pentru că eu n-am prea avut jucării. Și chiar dacă aș fi avut, tot ale ei mi-ar fi plăcut mai mult. Știți bine cum e cu aprecierea jucăriilor unui alt copil!

Încă din copilărie eu eram vorbăreață și răspundeam oricărei întrebări care mi se punea. Fetița era cu mult mai tăcută, dar ne jucam frumos și simțeam că mama ei era bucuroasă că am acceptat să vin la ei. Am mai fost de câteva ori, dar nu s-a închegat nimic de durată. Lipsea ceva ce încă nu înțelegeam. La plecare, mama fetiței îmi spunea să revin oricând doresc. Nu știu de ce, dar nu mi-am dorit de prea multe ori. Probabil crescusem și preocuparea mea pentru joacă scăzuse.

Mult mai târziu am aflat că fetița fusese înfiată. Abia atunci am înțeles și comportamentul mamei față de copiii vecinilor. Se temeau că, jucându-se cu noi, fetița ar putea afla acest secret, desigur, la fel cu cel al lui Polichinelle. Și tot de aceea aleseseră și o școală diferită de cea pe care o frecventam noi.

Prieteniile între copii au viața lor: se nasc, trăiesc și mor după legi proprii. Cu cât încep mai devreme, din frageda copilărie, când se manifestă natural, firesc, cu atât sunt mai trainice. Probabil că fetița manifestase o anumită interiorizare comportamentală și, când mama ei a conștientizat una din cauze, a încercat să repare, să recupereze ceva, lucru care nu s-a produs, cel puțin eu nu l-am perceput.

Nu mai știu nimic despre acea familie, iar acum nici nu mai am pe cine să întreb. După terminarea facultății m-am căsătorit, iar zona a intrat în sistematizarea Cartierului Mărgeanului (Rahova). Toți locatarii străzii noastre, inclusiv părinții mei, au primit apartamente la bloc, dispersându-se ca entitate. Nu-mi rămâne decât să sper că fetița a avut o evoluție frumoasă, în pofida grijii disproporționate, nefirești, a părinților ei datorită înfierii, atitudine care putea să influențeze negativ dezvoltarea ei armonioasă. Unui copil trebuie să-i dai mult mai mult decât un nume și un spațiu familial! Pe primul loc rămâne să-i dai momente de libertate.

Nu se știe cum ar fi evoluat prietenia dintre mine și această fetiță. Plantei care nu crește și nu înflorește nu-i afli niciodată parfumul florilor.

Elena Stoican,

București, 20 aprilie 2024