Mătușa mea s-a născut demult, pe vremea când Timișoara se numea încă Temesvar și era parte din Imperiu. Toate schimbările care au intervenit de-a lungul veacului au surprins-o, nu s-a prea putut adapta la ele. Cel mai greu i-a fost cu schimbarea limbii. Limba ei maternă era maghiara și omul nu-și schimbă chiar atât de ușor limba maternă.

După ce foștii vecini s-au mutat și au venit vecini noi, a fost nevoită să învețe și românește. Maghiara o vorbea mai mult în casă, cu unchiul. După ce unchiul s-a prăpădit, a rămas orfană de maghiară. A încercat cu noi, dar ne era rușine. Toți colegii vorbeau românește la școală și mie îmi era jenă de e-ul meu deschis și de o-ul spre u care suna comic.

Și atunci mătușa a făcut ceva deosebit, și-a luat un câine. Animalele, pe lângă alte calități, au și această caracteristică: te ascultă în orice limbă le-ai vorbi. Și uite așa, timp de opt ani, mătușa mea și Bobby au conversat cât se poate de amical în limba maghiară.

***

Au trecut anii. Aș vrea să vorbesc ungurește, dar nu mai am cu cine. Mi-e rușine de rușinea mea de atunci. Știu limba suficient de bine ca să încep o conversație în maghiară, dar suficient de prost ca să fiu nevoit să o închei în engleză. Sunt un purtător fraudulos de maghiară. La urma urmei nu e vina mea că cetățenii pustei au inventat o limbă atât de grea, una care nu seamănă cu nimic, poate doar cu finlandeza, dar nici finlandeza nu dă cine știe ce rating.

Astăzi voi încerca din nou. Sunt la o recepție și într-un colț l-am zărit pe ambasadorul Ungariei. Ăsta n-o să aibă încotro – îmi zic. Ăsta nu va putea trece pe engleză. Dacă e și din partidul lui Orban, cu atât mai bine. Îmi fac curaj și îl abordez.

– Bună seara, Excelență. Sunt din Temesvar.

Domnul ambasador e chiar foarte politicos și îmi spune ce oraș frumos e Temesvar-ul meu.

Da – și multicultural – aș fi dorit să-i spun, dar e un cuvânt prea greu pentru maghiara mea de începător, așa că îi spun doar că am învățat să înot la uszoda (la bazinul de înot) – și mă străduiesc să pronunț uszoda cât mai corect.

– Care ar fi cel mai bun sportiv maghiar al momentului? – îl întreb.

Domnul ambasador clipește puțin cam mirat de virajul prea brusc de la bazinul copilăriei mele la sportul de performanță. Mai vorbim puțin, eu mă chinui tot mai mult, sunt un Sisif care are de cărat în spate o limbă.

Domnul ambasador pare calm și răbdător. Mi s-a cam terminat muniția, nu mai am niciun cartuș unguresc pe țeavă. Domnul ambasador se retrage politicos.

– Excuse me, I have to see some other guests. (Scuzați-mă, trebuie să vorbesc cu încă câțiva musafiri.)

„Și tu, Istvan,” aș vrea să-i spun, puțin cam dezamăgit, dar totuși îl înțeleg. Domnul ambasador nu e Bobby.

Cred că n-o să am încotro, va trebui să adopt un cățel…

Szia.(La revedere – în maghiară)

George Uri Schimmerling