Veteranul

În ultimele decenii, datorită progresului formidabil al tehnologiei și prezenței internetului, suntem adesea părtași în direct, în timp real, la cele ce se petrec în lume, în colțuri uneori foarte îndepărtate. Fie că sunt întâmplări frumoase, cu conotație pozitivă, fie că sunt – de mult mai multe ori – dezastre, nenorociri, războaie, revolte, calamități, ni se dă posibilitatea să le aflăm, să le vedem pe loc. Numărul morților și cel al răniților intră automat în statistici și aproape niciodată nu se insistă asupra sorții familiilor morților, asupra a ceea ce devin răniții, mutilații, cei care rămân schilozi pentru toată viața.

Multe dintre actualele relatări din media îmi amintesc de cazul unui veteran din cel de al Doilea Război Mondial, un bătrân pe care l-am cunoscut acum 15 ani prin natura serviciului meu. Când l-am cunoscut eu, în 2009, avea 83 de ani și își ducea viața într-un scaun cu rotile, într-un sat din Munții Apuseni. Poate că nici nu l-aș fi cunoscut, dacă nu aș fi lucrat atunci în administrația județului, cu responsabilități în sfera asistenței sociale. Bătrânul infirm a venit în audiență la prefectul județului ca să-i solicite ajutorul în obținerea unui scaun cu rotile cu baterie electrică, pentru o deplasare mai ușoară. L-au adus la Prefectura județului doi băieți tineri din satul lui, dintre care unul era însoțitorul la care îi dădea dreptul legea. Veteranul avea la vremea aceea o pensie nu prea mare. Am aflat povestea lui fiindcă prefectul m-a chemat să asist la audiență, împreună cu un alt coleg.

La 19 ani, în ultimele săptămâni ale războiului, pe când lupta în Munții Tatra din Slovacia, un glonț i-a atins coloana vertebrală făcându-l infirm pentru tot restul vieții. De 64 de ani era paralizat de la brâu în jos. Acum, în postura de a cere o favoare, bătrânul veteran era foarte stânjenit, dar nu avea încotro. Ne-a povestit cum, după ce fusese rănit, Statul Român îi asigurase o pensie enormă – 14.000 de lei în anii 60-70 era ceva colosal. Astfel că, printr-un aranjament pecuniar demn de povestea unei tragedii în toată regula, se căsătorise cu o fată din sat și avusese doi copii. Copiii nu erau ai lui, nevasta îl luase pentru bani, făcuse copiii cu altcineva, dar el fusese mulțumit, căci acel aranjament îi oferise o familie și un cămin. Pe parcursul poveștii îi scăpa câte o lacrimă, în timp ce eu mi le înghițeam pe ale mele, căci îmi era jenă de colegi și de șef. Îi simțeam în glas furia, nicicând stinsă, că i se întâmplase asta lui. Era un om căzut într-o capcană a sorții, o capcană din care nu mai ieșise niciodată și de care nu era vinovat cu nimic. A supraviețuit războiului, dar asta nu înseamnă că a trăit.

La un moment dat, colegul meu l-a întrebat:

– Nu ai putut să te ascunzi, bade, să nu te ajungă gloanțele?

După o scurtă tăcere, veteranul a dat un răspuns pe care nu l-am uitat și cred că nici nu-l voi uita vreodată:

– Jurasem Țării și Regelui să lupt, nu puteam să mă ascund, mi-ar fi fost rușine de camarazii mei, toți făceam ce puteam.

La câteva săptămâni după aceea, prefectul a obținut de la un ONG (o organizație catolică de ajutorare) un scaun cu baterie electrică pe care i l-a dus veteranului în satul dintre munți. A făcut asta cu toată presa locală după el. Când faci o faptă bună nu trebuie să te știe nimeni, o știe conștiința ta și asta este destul. Dar dacă ești politician, atunci principiile morale suferă distorsiuni. Trebuie să întăresc afirmația că nu Statul Român îi dădea un scaun mai bun, ci o organizație particulară. Aici suntem.

Povestea veteranului din Bihor care la 19 ani și-a lăsat sănătatea prin Munții Tatra este ilustrarea a ceea ce înseamnă efectul istoriei asupra vieții unui om. Am scris fraza aceasta și instantaneu mi s-a părut că am folosit cuvinte mari, dar este adevărul. Știm doar că pe globul acesta frământat, aflat în deriva ucigătoare a conflictelor de tot soiul, sunt sute de milioane de astfel de povești pline de tragism.

În anul 2014 participam la o conferință care comemora centenarul debutului primei conflagrații mondiale a secolului trecut. La un moment dat, un scriitor și istoric german pe nume Philipp Blom a spus că istoria consemnată în tratate și manuale seamănă cu realitatea istorică a vieții oamenilor tot atât cât seamănă harta metroului londonez cu metroul însuși. Cuvintele din cărți sunt dezmințite pur și simplu de realitate. Istoria o scriu învingătorii, iar soldații care le asigură victoria rămân, poate, pentru restul vieții lor în scaune cu rotile, sau orbi, sau mutilați în multe alte feluri, uitați prin satele și orașele lor, regăsiți în statisticile seci care nu au nicio legătură cu adevărata tragedie care le îngheață viețile.

Puțin probabil ca veteranul să mai trăiască. Povestea lui ar fi demnă de o carte, o piesă de teatru sau un film. Soarta lui a rămas pentru mine întruchiparea simbolică a ceea ce înseamnă pe lumea asta războiul.

Anca Laslo

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

17 Comments

  • Marina+Zaharopol commented on July 26, 2024 Reply

    O poveste cumplit de trista, in care singurul punct luminos este personalitatea veteranului: modest, demn, considerand normal sa se sacrifice pentru tara..
    O alta vinieta minunata, Anca! O frantura din realitatea bruta (raw reality) si care dovedeste -asa cum scria si Nietsche – ca adevarurile si complexitatea vietii nu pot fi redate de nici o istorie oficiala.

    • Anca Laslo commented on July 26, 2024 Reply

      Total adevărat, mulțumesc Marina!

  • Eva Grosz commented on July 26, 2024 Reply

    Eu îmi închipui un război ca intrarea în iad…dacă există așa ceva.Cine trimite soldații în iad, nu participă El dă ordine , Din iad se poate ieși doar mutilat fizic sau sufletește. Uneori ambele, ca veteranul tău .Anca.

    • Anca Laslo commented on July 26, 2024 Reply

      Câtă dreptate aveți, d-na Eva!

  • Tiberiu ezri commented on July 25, 2024 Reply

    În Israel e puțin altfel deoarece aici de când s-a întemeiat statul, viața tinerilor soldați este permanent în pericol. Avem mii de răniți care sunt tratați în secții speciale luni de zile. Tocmai acum vreo zece zile am văzut într-un spital trei tineri amputați cu picioare metalice, folosind scaune cu rotile. Statul are grijă de ei toată viața.

    • Anca Laslo commented on July 25, 2024 Reply

      Pentru că țara voastră prețuiește viața cetățenilor săi și are grijă de ei.

      • Veronica Rozenberg commented on July 25, 2024 Reply

        Din pacate e departe de realitate.

        Cea mai recenta dovada este 7 ocombrie si ce a urmat.

    • Veronica Rozenberg commented on July 25, 2024 Reply

      Daca statul ar fi avut grija de ei toata viata, de ce acum un an sau poate putin mai mult un soldat care a fost post traumatic s-a sinucis? Sper ca nu inventez. In mare statul are grija, situatiile nu pot fi comparabile, dar nici “grija” de care amintesti nu este lipsita de dificultati, frustrari si uneori chiar umilinte. Cred ca sinucigasul a fost in cele din urma salvat.

      “Statul are grija de ei toata viata” e o fraza putin bombastica.

      • Veronica Rozenberg commented on July 30, 2024 Reply

        Am urmărit exact acum un interviu cu acel soldat Itzhac Saaidian, cel care şi-a dat foc pentru ca armata nu l-a luat în seamă şi nu “i-a purtat de grijă:” după criza posttraumatică prin care a trecut se pare acum 10 ani de zile. Nu reţineam evenimentul de acum mulţi ani., în urma căruia s-a întâmplat acea nenorocire, care l- făcut pe acest soldat să îşi dea foc.
        În timpul acestui interviu, luat tânărului în spital unde trecea o serie de investigaţii medicale, i-au fost amintite momentele grele de odinioară.

        După spusele lui, care probabil corespund realităţii, armata încearcă să fie mai atentă la tragediile care s-au petrecut de atunci şi mai ales în ultimele 9 luni cu soldaţii răniţi, mulţi până la desfigurare fizică a căror refacere va necesita şi atunci că va fi realizabilă, ani şi ani de recuperare. E foarte greu, iar situaţia de acum din Israel, se pare că e mai mult decât haotică.

        Ieri, grupuri necontrolate ale populaţiei, mai ales membrii din partidul religios “Puterea evreiască” au spart porţile unei baze militare, sediul atât al un centru de investigaţii al poliţiei, cât şi al unei închisorii unde fuseseră reţinuţi câţiva soldaţi pentru a fi investigaţi, sau chiar închişi temporar, ca urmare a unei atitudini inacceptabile (violenţă şi abuz corporal) faţă de unul sau mai mulţi dintre teroriştii capturaţi după 7 octombrie. Nu cunosc bine detaliile, pentru că n-am fost prezentă la cele întâmplate în Israel în ultimele zile. În timp ce acei câţiva soldaţi urmau să treacă un proces de investigaţie pentru faptele făcute, populaţia revoltată încerca cu orice chip să se împotrivească acestor proceduri.
        Israelul încearcă să fie “corect” şi “drept”, mai catolic decât Papa, în faţa lumii care şi aşa îl judecă sub toate aspectele, în general dar şi în particular la Haga. Nu există nici milă şi nici înţelegere, iar violenţa unor membrii ai armatei este şi ea parte a nenorocitului deal în care ţara se află.

        Nu e deloc uşor să ai o părerea formată, clară şi justă. Situaţia care se desfăşoară acum, pare să se apropie de cea a unui război civil, de această dată “în mic”, dar nu e departe momentul în care va apărea o situaţie mult mai gravă şi mai periculoasă.

        Iar toate acestea se petrec într-un moment tragic în care, 12 copii druzi au căzut victime ale unei rachete cu o cantitate de exploziv mărită, trimisă – probabil – dinspre Liban. Aceşti copii jucau football pe un teren din satul druz Majdal Shams, aflată în partea estică a Podişului Golan, Timpul de retragere ce urma să fie după alarmă era mult prea scurt pentru a i împiedicat tragedia. Hizbalah însă refuză să recunoască că racheta a fot trimisă de ei. Oare nu ar fi exclus ca să fi fost trimisă de alte grupe teroriste şi duşmănoase din Siria, de exemplu. Sau dacă o antirachetă Patriot, care ar fi intenţionat să oprească o rachetă dinspre Liban, să fi explodat exact asupra terenului de football?

        Starea de chaos a ajuns la dimensiuni incredibile, guvernul pare că nu e în stare să ia nici o hotărâre, iar unele hotărâri pe care cabinetul, sau unii miniştrii le propun, sunt blocate de refuzul lui Netanyahu, În vizita sa de astăzi în orăşelul druz a fost întâmpinat cu strigăte de “Criminal pentru ce vii aici, nu eşti dorit de nimeni”.

        • Andrea Ghiţă commented on July 30, 2024 Reply

          Cred că de multe ori ar fi mai potrivit ca aceste comentarii ample care – ca şi de data aceasta – trec dincolo de subiectul articolului, dar au un conţinut interesant şi actual – ar fi bine să se transforme în articole. E drept că necesită documentare şi muncă de concepţie încă “comentariile trec, articolele rămân”.

          • Veronica Rozenberg commented on July 30, 2024 Reply

            Ai dreptate, doar ca posibilitatile mele de a face o expunere ampla, serioasa si documentata sunt limitate. Am pornit de la a-mi exprima dezacordul la afirmatia nepotrivita facuta de Tibi Ezri privind “grija” armatei sau a Statului fata de raniti. Intamplarea, cu totul neobisnuita m-a pus ieri dupa amiaza in fata acelui individ care a apelat la un gest disperat nu cu 10, ci cu 7 ani in urma, si deodata mi-am dat seama ca tocmai facusem referinta la el. In plus, sunt totalmente infiorata de ceea ce se intampla in jurul meu, dar am lipsit din Israel in ultima perioada si m-am trezit in mijlocul unui cosmar. Tara este intr-o continua degradare politica, dar si social-umana.
            Personal, nu stiu unde este locul meu in univers, dar desigur ca filozofia nu-si are locul acum, aici.

  • Veronica Rozenberg commented on July 25, 2024 Reply

    O relatare trista cu ecouri in prezent, despre eroi, sacrificii, durere si neintelegerea celorlalti a caror perceptie de obicei nu poate sa reflecte sitiuatii netraite de ei insisi.

    Din tezaurul Ancai a reiesit la lumina inca un moment, ce aduce cu harul povestitoatei trecutul, in navalnicul prezent.

    • Anca Laslo commented on July 25, 2024 Reply

      Se pare că nu învățăm nimic noi oamenii, știm doar să perpetuăm greșelile…

  • Andrea Ghiţă commented on July 25, 2024 Reply

    O poveste de viaţă impresionantă şi atât de actuală. Nu ştim câţi combatanţi mor şi rămân invalizi, de o parte şi de alta a frontului ruso-ucrainean, dar e îngrozitor că şi acum armele care ucid sunt lmult mai importante decât vieţile distruse. E mult mai profitabil să te înarmezi, e mult mai uşor să ţii discursuri în care să justifici războiul, decât să te străduieşti să negociezi la masa tratativelor. În fond, şi reconstrucţia poate fi profitabilă.

    • Anca Laslo commented on July 25, 2024 Reply

      Un aspect foarte important: să nu uităm de cei care câștigă imens de mulți bani de pe urma războaielor și care au interesul ca ele să fie întreținute.

  • George Schimmerling commented on July 25, 2024 Reply

    Intr-adevar o poveste de viață ce trebuie cunoscută. Un om demn in ciuda vitregiilor vieții. Multumesc pentru relatare

  • Hava Oren commented on July 25, 2024 Reply

    Povestea îți rupe inima și cine știe câți alții au fost și mai sunt în situații asemănătoare. Și omenirea nu învață!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *