Alba Regia, numele latin al oraşului Székesfehérvár din Ungaria, m-a fascinat încă din copilărie, când am văzut un film sovietic[1] care se petrecea acolo. Mai târziu aveam să aflu că acest oraş cu denumire asemănătoare cu Alba Iulia (în maghiară Gyulafehérvár) fusese cetatea de scaun[2] a Ungariei până la cotropirea otomană. Aici au fost încoronaţi regii Ungariei medievale, printre care şi Mathia Corvin, regele născut la Cluj.
Îmi doream demult să ajung la Székesfehérvár, dar abia anul acesta am avut prilejul să poposesc aici, la întoarcerea de pe coasta Dalmaţiei.
Din prima clipă am fost frapată de liniştea aşternută peste străzile înguste, flancate de case în stil baroc, peste piaţetele cu cafenele şi cofetării unde oamenii adăstau, admirând oraşul care li se dezvăluia sub soarele blând al sfârşitului de vară. Edificiile maiestuoase ale bisericilor, numărul mare de monumente, statui şi plăci memoriale amplasate pe ziduri vădesc că oraşul este impregnat de istorie, respiră istorie, îndeplinindu-şi fără răgaz misiunea de căpătâi de a împărtăşi această istorie tuturor celor care poposesc aici. Şi nu e de mirare, pentru că cetatea Albei Regia a fost întemeiată odată cu descălecarea, a înflorit în epoca glorioasă a Ungariei medievale şi a decăzut după cotropirea otomană.
*
Potrivit lui Anonymus, vestitul cronicar maghiar de la cumpăna veacurilor XII şi XIII, pe înălţimea „Noe” din vecinătatea cetăţii şi-ar fi stabilit tabăra chiar Arpad[3], căpetenia triburilor descălecătoare, dar prima atestare documentară a Albei Regia datează din 1007. Prima cetate, ridicată de principele Géza, a fost apoi locul încoronării lui Ştefan I, primul rege al Ungariei, devenind cetate de scaun. La Alba Regia, în uriaşa bazilică a încoronării, ridicată de regele Ştefan I, au fost încoronaţi toţi regii Ungariei medievale[4] (peste 40 la număr), până la cotropirea otomană din 1543 şi tot aici au fost canonizaţi Ştefan I şi fiul său Imre. Bula de Aur, prima constituţie a Ungariei, a fost emisă în 1222 de Dieta din Alba Regia, sub domnia regelui Andrei al II-lea[5]. Alba Regia a fost un centru al catolicismului, jucând un rol important în perioada cruciadelor, când cetatea i-a găzduit pe cavalerii ioaniți. Prepozitura din Alba Regia a avut un rol însemnat în administraţia şi în cultura regatului.
Istoria înfloritoarea a Albei Regia s-a încheiat tragic, odată cu cotropirea otomană şi transformarea ei în vilaietul de importanţă strategică Istolni Belgrad. Turcii au fost alungaţi definitiv abia în 1686, lăsând în urmă o cetate devastată, cu o populaţie mult diminuată.
În veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea, sub stăpânire habsburgică, oraşul Székesfehérvár, locuit acum de o populaţie preponderent germană și numit Stuhlweissenburg, avea să cunoască din nou înflorirea economică şi să capete aspectul urban actual, marcat de stilurile baroc şi rococo. Au fost edificate bisericile maiestuoase ale diferitelor ordine monahale (carmeliţi, franciscani, cistercieni), precum şi cele dedicate celor doi sfinţi maghiari: Sfântul Ştefan şi Sfântului Imre (Emeric).
După Revoluţia din 1848, odată cu trezirea conştiinţei naţionale, a început recuperarea istoriei maghiare a cetăţii de scaun Székesfehérvar, printr-o acţiune temeinică şi de durată care continuă şi acum. Vizitatorul întâlneşte la tot pasul lăcaşuri de cult, locuri memoriale, statui, parcuri şi monumente dedicate marilor figuri istorice şi religioase ale Ungariei medievale şi nu numai.
În aceste locuri evocatoare ale istoriei Albei Regia, am căutat să descopăr şi urmele evreilor…
Potrivit unor surse[6], în cetatea de scaun Alba Regila exista o comunitate evreiască prestigioasă încă din veacul al XIII-lea. Conducătorii ei reprezentau în faţa regelui interesele evreimii din ţară. În 1396, de pildă, un evreu local pe nume Solomon a primit sarcina să caute scrisoarea de privilegii pentru evrei, emisă de regele Béla al IV-lea în 1251. Solomon a reuşit să găsească documentul original în arhivele Capelanatului din Alba Regia şi l-a prezentat regelui Sigismund de Luxemburg care i-a repus în drepturi pe evrei[7].
Se pare că evreii au continuat să trăiască în cetate şi sub stăpânirea otomană, dar au fost expulzaţi după victoria definitivă asupra turcilor. Li s-a permis să revină la Székesfehérvár abia în 1837. În 1842 şi-au înfiinţat noua comunitate care a sporit ca număr an de an, fiind una dintre primele care a îmbrăţişat reforma confesională. În 1880 în oraş fiinţau două comunităţi (neologă şi ortodoxă) care însumau 2600 de suflete şi întreţineau mai multe şcoli, organizaţii culturale şi de caritate.
În 1864 a fost inaugrată sinagoga neologă, proiectată de arhitectul Bernardin Cometter. Clădirea impozantă cu două turnuri se afla în inima oraşului, peste drum de memorialul dedicat Bazilicii Încoronării.
În 1870 a fost ridicat lăcaşul de cult al comunităţii ortodoxe. Populaţia evreiască era bine integrată în societate, participând activ la dezvoltarea orașului. Cele două comunităţi evreieşti susţineau peste 60 de asociaţii caritabile care sprijineau oamenii săraci fără deosebire de confesiune.
Convieţuirea paşnică a fost zdruncinată curând după Primul Război Mondial. Antisemitismul a prins rădăcini în oraş, din cauza episcopului şi politicianului Ottokár Prohászka (1858-1927), autorul unor lucrări colcăind de ură antievreiască şi artizanul implementării numerus clausus[8].
În martie 1944, după ocuparea Ungariei de către Germania nazistă, soarta evreilor din Székesfehérvár a fost pecetluită. Între 23 şi 31 mai, evreii din oraş, deposedaţi de bunuri, au fost scoşi cu forţa din casele lor şi înghesuiţi în aşa-numitele „case cu stea” din ghetoul aflat pe câteva străzi împrejmuite din oraş. Peste o săptămână, în 6 iunie, sub ameninţarea unei unităţi alcătuite din 300 de jandarmi, evreii au fost mânaţi în ghetoul de la fabrica de cărămizi de lângă rampa de cale ferată.
În 14 iunie 1944, cei 2866 de evrei din Székesfehérvár şi împrejurimi au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi trimişi la Auschwitz. În 25 iunie au fost expediaţi la aceeaşi destinaţie şi evreii care trăiau în căsătorii mixte, precum şi cei exceptaţi de legile rasiale.
Curând, primarul oraşului Székesfehérvár, dorind „să încheie toate socotelile cu evreii” a solicitat permisiunea de a demola ambele sinagogi din oraş, motivând că vrea să folosească materialul pentru construcția de locuințe sociale[9]. Inițiativa primarului nu s-a mai realizat, dar ambele lăcaşuri de cult au fost afectate de luptele crâncene dintre armata nazistă şi cea sovietică.
Cei 250 de supravieţuitori ai Holocaustului din Székesfehérvár – 131 reveniţi din lagărele de exterminare şi 111 din detaşamentele de muncă – au găsit ambele sinagogi în ruine. Ele au fost bombardate și peste sinagoga neologă s-a prăbuşit şi un avion… Până la urmă ambele au fost demolate.
*
Ştiam că sinagogile din Székesfehérvár nu mai există, dar eram încredinţată că în oraşul care şi-a făcut o misiune din prezervarea şi transmiterea istoriei locale trebuia să existe şi însemnele publice ale trecutului evreiesc. Le-am căutat pe harta turistică pusă la dispoziţie la hotel. Pe lista ataşată hărţii erau enumerate 42 de obiective: lăcaşuri de cult, statui, fântâni, parcuri, monumente şi muzee. La numărul 40 am găsit „Memorialul martirilor israeliţi”, inaugurat în 2014, însă, spre uimirea mea, acest număr nu figura pe hartă!
Citisem că în 2004 fusese amplasat un monument pe locul unde se înălţa cândva impozanta sinagogă neologă, dar acesta nu figura deloc pe lista obectivelor turistice.
Pe Internet am găsit informaţii privind locaţia exactă a celor două monumente, astfel încât găsirea lor (cu un program de navigare) nu mai reprezenta o problemă.
În centrul oraşului, vizavi de vastul memorial al Bazilicii Încoronării, pe un colţ de trotuar, am observat două lespezi de granit negru, mai scunde decât un stat de om: două pietre tombale stinghere. Pe una se află un desen schematic al fostei sinagogi neologe, iar pe cealaltă o inscripţie care vesteşte trecătorul că din cei trei mii de evrei deportaţi din Székesfehérvár şi împrejurimi, au supravieţuit 290.
Pe verso sunt înşirate cu minuţiozitate toate forurile centrale şi locale care au contribuit la realizarea şi amplasarea monumentului.
Memorialul martirilor israeliţi, inaugurat în 2014, a fost mai greu de găsit. Ştiam că se afla pe strada Óvoda şi aplicaţia de navigare ne-a indicat o zonă de la marginea oraşului, în vecinătatea marilor centre comerciale. În aceeași zonă se afla şi cimitirul evreiesc şi, după ce am cutreierat mai multe străzi ale cartierului periferic, am dat de imensul cimitir evreiesc, bine întreţinut, cu mii de morminte care vădeau dimensiunea şi prosperitatea comunităţii din Alba Regia înainte de Holocaust. Am văzut capela mortuară închisă, dar nu am găsit memorialul (despre care citisem că putea fi vizitat 24 de ore din 24!). Am dat să plecăm, dar, întâlnind pe drum un localnic care îşi plimba câinele, l-am întrebat dacă ştia unde este memorialul victimelor Holocaustului. „E cel de colo” – ne-a spus el, arătând către o pereche de şine cu două tampoane la un capăt – simboluri ale punctului terminus, aflate lângă intrarea în cimitir. Trecuserăm pe lângă ele fără să le observăm…
Pe lateralul soclului de ciment stă înscris: „În memoria victimelor Holocaustului”…
Oare cine vizitează memorialul aflat la periferie, lângă cimitirul evreiesc? Poate doar puţinii evrei din oraş care se duc la vreo înmormântare… Desigur, o dată pe an au loc evenimentele oficiale prilejuite de comemorarea Holocaustului. Dacă nu aș fi citit despre ele în presă, nu aş fi aflat niciodată unde este memorialul enumerat printre obiective, dar fără a fi însemnat pe harta turistică.
Oare cine se mai opreşte în faţa celor două pietre stinghere din centrul oraşului, monumentul vechii sinagogi care nici măcar nu e consemnat pe harta turistică?
Şi totuşi, am mai găsit un loc public al memoriei unde sunt amintiţi (implicit) şi evreii. În centrul vechi, într-o zonă verde împodobită de flori se află Monumentul celui de al Doilea Război Mondial[10]. Lângă un clopot de aramă căzut la pământ, pe o placă de marmură scrie că acest monument este dedicat eroilor, victimelor civile, luptătorilor antifascişti şi deportaţilor. Ultimul cuvânt „deportaţilor” este acoperit de vegetaţie. Îl descoperi numai călcând iarba (în ciuda interdicţiei), apropiindu-te şi dând de o parte vegetaţia abundentă.
Cam atât despre păstrarea publică a memoriei evreilor din Székesfehérvár.
În încheiere nu pot să nu amintesc că la Székesfehérvár există un adevărat cult al episcopului catolic Ottokár Prohászka. Îi este dedicată o biserică, un parc memorial, o statuie, un monument şi, bineînţeles, o stradă centrală poartă numele acestui important cleric antisemit.
Andrea Ghiţă
(Fotografii: Adrian Ghiţă)
Post Scriptum. Acest articol prezintă impresiile mele legate de memoria publică a evreilor din oraşul Székesfehérvár. Nu m-am oprit asupra activităţii comunităţii evreieşti locale şi nici asupra Pavilionului Memorial amenajat în capela mortuară din cimitirul evreiesc. Pe plăcile memoriale din incinta acestuia sunt înscrise numele tuturor martirilor Holocaustului. Acest loc al memoriei evreieşti este închis şi poate fi vizitat doar cu permisiunea comunităţii. Consider că atât prezenţa multiseculară a evreilor şi contribuţia lor la progresul localităţii, cât şi exterminarea lor din timpul Holocaustului, sunt parte din istoria oraşului Székesfehérvár, nu numai din istoria evreilor.
[1] https://mubi.com/en/ro/films/alba-regia
[2] Denumirea oraşului în diverse limbi – română Alba Regală, croată Stolni Biograd, germană Stuhlweißenburg, latină Alba Regia, poloneză Białogród, sârbă Stolni Beograd, slovacă Stoličný Belehrad – înseamnă acelaşi lucru: cetatea (albă) de scaun.
[3] https://albaarchivum.hu/szekesfehervar-tortenete/
[4] Numai Bela al IV-lea a fost încoronat în alt lăcaş de cult, dar tot la Alba Regia.
[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Golden_Bull_of_1222
[6] https://fezsih.hu/a-kozepkortol-napjainking-a-szekesfehervari-zsidok-multjabol/
[7] https://www.mek.oszk.hu/04000/04093/html/szocikk/14773.htm
[8] https://hdke.hu/wp-content/uploads/2021/10/12_GardonyiMate_Azantiszemitizmus_Funkcioja_ProhaszkaOttokar.pdf
[9] Braham Randolph, L, A magyarországi Holokauszt földrajzi enciklopédiája [Enciclopedia Geografică a Holocaustului din Ungaria], Editura Park, Budapesta, 2007, vol. I, p. 452-454.
[10] Monumentul inaugurat în 1995 este construit în jurul clopotului prăbuşit al bisericii cisterciţilor. https://turizmus.szekesfehervar.hu/latnivalok/ii-vilaghaborus-emlekmu
17 Comments
Sunt născută, crescută și educată in Iași, capitala Moldovei, si tatăl meu se considera evreu pămîntean. Subliniez
prin aceasta dezvaluire că nu aveam in copilarie si adolescență, prea multe cunoștințe despre Ungaria. Doar ca Matei Corvin ar fi stăpînit niște cetâți la gurile de vârsare ale Dunârii dăruite de Ștefan cel Mare.
De aceea m- =a surprins faptul câ articolul dvs m-a interesat, m-a atras
m-a pasionat chiar deși de Alba Reggia si comunitatea ei evreiasca nu auzisem niciodata.
M-am gindit la sinagoga din jurul anului 1300 ridicata in orașul de incoronare a regilor unguri si la prințesa din casa domnitoare maghiarâ d” Anjou, care in aceeași perioada devine regina Franței.
Episod tragic povestit in ” Regii blestemați”. In mintea mea are loc o legăturâ intre Regatul puternic format
de Robert de Anjou pe la inceputul secolului XIV, si ridicarea unei sinagogi in aceeași perioadă, in Ungaria medievală.
Articol frumos, scris de un istoric profesionist,.
Mulţumesc pentru aprecieri. Despre Matei Corvin, un rege european, care a sprijinit cultura, se pot afla multe infromaţii pe Internet https://ro.wikipedia.org/wiki/Matia_Corvin, în schimb eu nu am găsit informaţii despre vreo sinagogă ridicată în anii 1300. Nu sunt istoric profesionist…
Ma scuzați, am făcut o confuzie.Dvs scrieti despre evreii care au trait in Szekesfehervar la sfirsitul Evului Mediu,, drepturile care le- au fost acordate in scris si pâstrate la Capelanatul orașului, si eu m- am gindit la o sinagogă care nu a existat.
Imi pare râu de greșeala comisa.
Am mai recitit odata articolul dvs, excelent
Articol exemplar despre un loc exemplar, la care nu multi s-au gandit vreodata. In Ungaria, astazi. Impresionanta abnegatia si investigatia facuta in a dezvalui precum o scrie titlul ceea ce a ramas din comunitatea evreilor oraselului ce odata fusese locul de incoronare a regilor Ungariei in perioada Evului Mediu. O incarcatura de istorie intercalata cu cea a evreilor stabiliti in aceste locuri.
Am avut curiozitatea sa caut cine au fost cei care au bombardat sinagoga neologa, rusii sau nemtii, si cautand fara a afla deznodamantul, am gasit in schimb inca o sursa de informatii pentru Istoria Evreilor din Szekesfehervar
Voi mentiona mai jos aceasta carte ale carei date si cuprins se afla pe Internet :
Z’chor-Emelkezz-Remember Yehdei Szekesfehervar V’Hasviva sau in traducere:
The Jews of Szekesfehervar & Its Environs
Scriierea pe web a acestu titlul v-ar duce la destinatie, aceasta fiind la adresa:
https://jewishgen.org/yizkor/Szekesfehervar/Szekesfehervar.html
Andrea, sincere aprecieri !! Voi incerca sa ajung acolo, desi in momentul de fata mi se pare o iluzie, nu este unica….
Mulţumesc pentru aprecieri. Oraşul a fost scena unor lupte crâncene. A fost eliberat de sovietici în iarna lui 1944, apoi reocupat de trupele germano-maghiare în 23 ianuarie, după care Armata Roşie a eliberat localitatea abia în martie 1945. (Desigur, în prezent lucrurile sunt prezentate invers, ruşii au ocupat oraşul, trupele germano-maghiare au luptat eroic şi l-au eliberat, după care ruşii l-au reocupat). Bombele au fost aruncate de aliaţii americani şi britanici. Partea dureroasă este că despre deportarea şi pieirea celor aproape 3000 de evrei nu se face vorbire decât în articolele scrise de evrei. Wikipedia aminteşte doar că sinagoga ridicată în 1862 a fost bombardată şi că în locul ei este amplasat un monument. Articolul l-am scris ca să subliniez faptul că treptat şi în Ungaria Holocaustul e marginalizat, ocultat şi istoria trece cu graţie peste această imensă tragedie la care Ungaria a participat din plin.
M-am plimbat cu “degetul pe hartă” avînd un ghid bun.
Articol scris cu tenacitate de cercetător, dar și cu un sentiment de responsabilitate de care Andrea Ghiță a dat din totdeuna dovadă și pe care ar trebui să îl avem cu toții față de trecutul nostru care, ca și prezentul, pare a fi periclitat.
Minunat ! Cutremurator prin contrastul dintre simplitatea aparenta a stilului si efectul tulburator. Citesc si recitesc aceasta bijuterie a artei reportericesti si de fiecare data cand ma apropii de sfarsit, abia astept sa o iau de la inceput… Oare ce ma atrage ca un magnet spre stradutele si piatetele stravechiului oras?!… spre acele marturii ale istoriei in care el e atat de bogat si modestele marturii ale trecerii si martiriului evreilor… si dincolo de ele… mai ales dincolo de ele?!… Reusiti sa ne transmiteti inca de la primele randuri fascinatia pe care ati simtit-o pentru acest oras… si reusiti acest lucru aparent fara efort… cata poezie… cata emotie in simpla prezentare a locului, a realitatii nefardate, a faptelor istorice asa cum s-au petrecut, pentru a ne introduce treptat in atmosfera cautarii la care ati pornit… devine si cautarea noastra, cuprinsi de aceeasi curiozitate si teama… urmarind cu sufletul la gura desfasurarea celui mai captivant thriller ce devine pas cu pas filmul propriei vieti… caci in geniala regie a secventelor, acolo unde se naste magistrala gradare a emotiei ce strabate intregul articol, rasar, ca din senin, trimiteri catre unghere uitate ale propriilor drumetii in cautarea radacinilor, ale noastre, ale celor apropiati sau mai indepartati… parca toate cautarile se aduna in simfonia concert a acestui articol in care fiecare instrument, fiecare episod istoric intra la momentul potrivit, amplificand tensiunea, de la acea liniste idilica ce prevesteste norii… la rafalele deportarilor si pana la acele solo de pian si de vioara cand totul in jur amuteste la aflarea semnelor cautate, ale trecerii pe acolo a evreilor si ale martiriului… In mod miraculos, calatoria la care ne invita Andrea e atat de bogata in trairi incat are daruri tamaduitoare… vegheati de privirea ei atenta avem ragazul sa meditam si asupra destinului implacabil, a istoriei ce nu se lasa rescrisa, a locului sfintit prin pasii ce l-au calcat si prin jertfa lor… si nu stiu cum… dintr-o data lespedea de marmora a sinagogii si sora ei geamana in memoria martirilor parca nu ni se mai par mici… ba chiar par uriase, tragandu-si aer din tot spatiul din jur iar unghiul in care sunt inclinate si ingemanate parca geme si plange de rasuna intreg Universul… tot asa striga fara oprire si randul acela… ultimul… mangaiat de ierburi… al deportatilor, din inscriptia de pe clopot, in memoria eroilor RM2… si sinele ce scrasnesc pe vecie oprindu-se invariabil in tampoanele oarbe, surde si mute… Oare acest articol, scris cu atata seriozitate, trezind atata emotie fara a se abate nici o clipa de la tonul firesc, sa aiba puterea de a intregi, de a tamadui amintirea trecerii si vietuirii si nemuririi fratilor nostri din Alba Regia si de oriunde altundeva?! Sa fie oare chiar el monumentul cautat ?!
Articolul in sine vorbeste cat 1001 de filme, ma intreb insa daca alaturi de condeiul fermecat, Andrea a avut oare la indemana si aparatul de filmat pentru a-l lansa in eter daruindu-l intregii lumi.
Infinite multumiri si recunostinta…
Stimată doamnă, acest articol, nici mai bun şi nici mai prost decât altele, reflectă sentimentele pe care le-am încercat la Székesfehérvár. Comentariul Dvs. amplu mă onorează, dar cred că e exagerat. Se pare însă că reportajul meu a inspirat condeiul comentatoarei. Toate cele bune.
Mai sunt si monumente ridicate de populatia, miscata de tragedia evreilor. Unul este la Porumbeni (Galambfalva, unde s-a nascut si poetul Kanyadi Sandor),jud. Harghita. Este din marmura neagra si se afla in centrul comunei.
Celor interesati de vestigii evreiesi (si vad ca sunt) le recomand sinagoga din Sopron (Ungaria) construita la inceputul anilor 1300. Dupa alungarea evreilor a fost folosita ca locuinta si a fost reabilitata in anii ’60 din secolul trecut. Poate fi vizitata din aprilie pana la sfarsitul lui septembrie. Pe langa valoarea sa istorica are si elemente arhitecturale de interes. Si orasul Sopron merita vizitat.
M-am uitat în internet la Sopron , este un orășel deosebit de interesant Istoria ei este veche și interesantă .De asemenea și sinagoga veche,care a trecut prin multe…Îmi pare rău că nu am vizitat-o.
Cât despre Kanyadi știam că a trăit în Ardeal , nu știam că e din satul Porumbei. Cunosc și iubesc multe din poeziile lui. Dar în acel sat nu am găsit monumentul amintit de Aniko Salamon.
Un articol extraordinar de interesant despre un subiact de care nu știam numic. Am găsit și o similaritate: 2.600 de evrei deportați, la fel ca din orășelul meu natal Marghita. Apropos Alba Iulia, acolo eu mai am și astăzi rude.
Nu mă mir că memorialele evreiești nu sunt amintite turiștilor, atâta timp cât majoritatea locuitorilor îl venerează pe antisemitul Prohászka. Spre deosebire de statul german care își recunoaște vina istorică față de evrei.
Grozavă tenacitate pentru a căuta urmele memoriei comunității evreiești, cândva prosperă.
Foarte interesant și detaliat articol. De luat aminte!
Mulțumiri, Andrea!
Memoria holocaustului, perseverența și curiozitatea cu care cauți și descoperi orice detaliu cât de mic din trecutul evreilor este un fenomen, care face parte din trăsăturile de bază din viața ta, Andrea. Nu e de mirare! Tot respectul pentru efortul pe care îl faci pe tot parcursul vieții tale de om matur ,aparținând celei de a doua generații a deportaților evrei din Transilvania. Poate acum, când evreii sunt din nou în pericol, importanța memoriei și a prevenirii unui nou holocaust este și mai mare. Minunat articol !
Din păcate, tot mai des observ că memoria Holocaustului e marcată forţat în spaţiul public şi apoi ignorată cu bună ştiinţă. Şi nu numai la Székesfehérvár. De pildă, Monumentul Memorial al Martirilor Holocaustului din Cluj ridicat în spaţiul public cu sprijinul Primăriei şi inaugurat cu fast în 2014, în prezenţa tuturor reprezentanţilor politici, timp de doi ani nu a avut autorizaţie de construire definitivă, ci provizorie – ca un chioşc de ziare. De atunci încoace au existat mai multe tentative de a fi mutat de pe amplasamentul actual, dar – din fericire – aceste încercări nu au avut sorţi de izbândă.
Interesant articol. Mulțumesc mult!
O imensă lacună în cultura mea generală: habar nu aveam de bogata istorie a orașului!
Monumentul din locul sinagogii e modest, dar nu arată rău, doar că nu e promovat. Pe internet apare o singură imagine, publicată de Tripadvisor, iar monumentul holocaustului nu apare deloc. Articolul aduce o contribuție în acest sens, dar mă întreb dacă nu ar fi bine de contactat comunitatea evreiască locală. Până la urmă eu cred că materialul publicat pe internet ajunge la un public mult mai larg decât o fițuică locală.