Iarăşi am tras o trântă. Totul s-a petrecut fulgerător. Tocmai ieşisem dintr-un magazin de cosmeticale şi, fiind o zi blândă şi însorită de toamnă, am pornit în pas vioi pe o scurtătură ca să prind semaforul pe culoarea verde, numai că m-am poticnit de o bordură, m-am dezechilibrat şi am căzut grămadă pe trotuar.

După ce m-am ridicat (relativ repede), am observat câţiva oameni care se opriseră să mă ajute (ce bine că mai există trecători omenoşi, gata să-ţi întindă o mână şi să sune la 112, dacă e nevoie) şi mă întrebau: „Puteţi merge? Nu v-aţi fracturat nimic? Cât p’aci să daţi cu capul de picioarele de fier ale afişierului!”

Eu dădeam din cap fără să pot spune nimic, pentru că mă podidea plânsul. Când cazi pe trotuar, te dor genunchii şi ţi-ai julit palmele, îţi vine să plângi ca în anii copilăriei, orice vârstă ai avea!

De data aceasta am căzut exact la colţul străzii Şincai, unde am locuit în primii ani ai copilăriei[1] şi unde mi-am început cariera de… „căzătoare”. 

În faţa casei (care nu mai există; în locul ei se află Blocul ONT la parterul căruia este magazinul de cosmeticale) era un teren viran acoperit cu zgură. Acolo ieşeam la joacă şi cădeam cel puţin o dată pe săptămână, julindu-mi de fiecare dată genunchii (uneori rana nouă se suprapunea triumfătoare peste crusta celei anterioare). Urma ritualul dezinfectării cu spirt sau cu iod, pe care tata îl desfăşura meticulos, suflând peste rană ca să nu mă usture prea tare. Între timp îmi explica toate pericolele care m-ar paşte dacă nu ar aplica acest tratament neplăcut. Apoi îmi pansa rana şi îmi spunea că toate acestea se întâmplă pentru că sunt mereu cu capul în nori şi nu mă uit pe unde calc.

Nézz a lábad elé![2] – mă îndemnau mereu părinţii şi Bunica Erzsi, dar în zadar. Spectacolul străzii era mult mai interesant. În plus, Bunica Erzsi îmi arăta frumoasele edificii clujene, învăţându-mă să privesc şi partea lor superioară, cu basoreliefuri şi ornamente pe care trecătorii grăbiţi nu le observă. Cum puteam să privesc pe unde calc şi să admir frontispiciile clădirilor?!  Concluzia unanimă era că sunt o împiedicată şi o să am genunchi urâţi când voi creşte mare.

Am crescut mare, am şi îmbătrânit, dar de căzut continui să cad cu consecvenţă. Se spune că există un „dumnezeu al beţivilor” care-i apără de accidente majore. Cred că, pe undeva, am şi eu un protector care mă fereşte de consecinţele grave ale cascadoriilor mele stradale.

De fiecare dată recunosc că am fost norocoasă (de data asta, de pildă, nu am dat cu capul în piciorul de fier al afişierului) şi-mi făgăduiesc să mă uit cu atenţie pe unde calc. Mă şi ţin de cuvânt vreo două săptămâni, până mi se vindecă rănile (pe care le oblojesc cu apă oxigenată şi betadină care nu ustură) şi-mi dispar vânătăile, iar apoi recidivez. Adică – după cum spune soţul meu – îmi fixez „cap compas” punctul de destinaţie şi pe urmă nu mai sunt atentă la drumul pe care ajung acolo, merg din instinct şi mintea îmi stă în altă parte.

Îi dau dreptate cu jumate de gură, argumentând că aş fi căzut şi dacă aș fi fost mai atentă, pentru că drumul e plin de capcane: trotuarul are o mulţime de denivelări, bordurile sunt prea înalte, dalele inegale, întâlneşti la tot pasul cioturi de ţeavă care ies din asfalt, capace de canal parţial dislocate, sârme şi cabluri lăsate de izbelişte de constructori, pentru că tot Clujul e un şantier. Totuşi, trebuie să recunosc că majoritatea covârşitoare a pietonilor nu cad pe stradă.

Ca să fiu sinceră, nici eu nu mai cad atât de des, ci doar atunci când sunt prea sigură pe mine, veselă şi zglobie sau cu capul în altă parte şi căzătura – decodific eu – e un semnal care mă somează să revin cu picioarele (pardon, nu chiar cu picioarele) pe pământ.

„Fii atentă cum umbli, nu mai ai vârsta ţopăitului! Adună-te, nu mai visa cu ochii deschişi!”

Pe de altă parte, cred că o căzătură poate fi interpretată şi ca un avertisment. Calea vieţii nu e netedă deloc, ci – asemeni drumului pe care umblu – plină cu denivelări, uneori cu hârtoape, pe care ar trebui să le (pre)văd din vreme, să mă pregătesc să le evit sau să le înfrunt cu pagube minime, să mă feresc de căzătură (de prăbuşire) sau s-o atenuez, pe cât posibil.

Fiecare căzătură (izbitură de pământ) poate fi înţeleasă ca un îndemn la smerenie, să nu fiu cu nasul pe sus, ci să privesc şi în jos, să nu fiu prea încrezătoare sau… încrezută.

Poate că vânătăile şi juliturile nu sunt altceva decât dozele de vaccin, de imunizare, în faţa căzăturilor mult mai dureroase, după cum fiecare căzătură mă poate antrena să mă pot ridica mai uşor şi să-mi continui drumul – ceea ce am şi făcut. M-am ridicat şi mi-am continuat drumul pe jos, prin Parcul Mare.

Şi întrucât – după cum scriam într-un articol mai vechi[3]– atunci când umblu, pot gândi cel mai bine, ideea articolului de față mi-a venit în timpul acelei plimbări.

Andrea Ghiţă

---

[1] Am scris despre asta în articolul Strada Şincai nr.4 https://baabel.ro/2017/08/strada-sincai-nr-4/

[2] Traducerea exactă este „uită-te înaintea picioarelor”

[3] Colecţionară de… paşi https://baabel.ro/2022/12/colectionara-de-pasi/