Ofițerul rezervist Roi povestește:

– În 7 octombrie am intrat cu unitatea mea în kibuțul Kfar Aza (din apropierea fâșiei Gaza), abia la ora 14. 00, cu opt ore după începutul invaziei teroriştilor Hamas. De jur împrejur zăceau cadavre ale membrilor kibuțului. Pe unii i-am recunoscut, copilărisem aici. Ne-a întâmpinat un foc de arme intens, hamasnicii trăgeau din casele localnicilor. Înaintam încet, din casă în casă. Am pierdut mulți camarazi în acea luptă. Într-una din casele în care am intrat am văzut o imagine tulburătoare, pe care n-o s-o uit niciodată. În camera de zi, pe covor, zăceau două trupuri neînsuflețite îmbrățișate: un bărbat tânăr și un copil de 1-2 ani, amândoi împușcați în cap, ca la Babi Yar. Am continuat să lupt pe teritoriului Gazei, am ajuns până în orașul Khan Yunis, dar acolo am fost rănit și mai departe nu-mi mai amintesc nimic.

Roi, rănit foarte grav, în comă, cu șanse minime de supraviețuire, a fost adus la Centrul Medical Universitar Soroka din Beer Șeva, considerat „Cupola de fier” medicală a țării. Timp de peste două luni a fost la hotarul dintre viață și moarte.

– Îmi pierdusem orice speranță, povestește Carmela, soția lui, când spre marea mea uimire, Roi s-a trezit. Din fericire, s-a vindecat fără sechele.

A urmat o perioadă lungă de recuperare la unul din spitale specializate în acest domeniu.

– A fost greu, mai ales la început, dar aveam voință, voiam să-mi revin fizic, mi-a spus Roi, când l-am întrebat cum a reușit să se refacă.

– Te gândești să te întorci să lupți? – l-am întrebat.

A urmat o lungă perioadă de tăcere.

– Nu cred, nu pot să-mi revin după tot ce am văzut: explozii, camarazi sfâșiați de proiectile, țipetele răniților, dar mai ales imaginile celor uciși la Kfar Aza, a răspuns Roi. Trebuie să mă gândesc și la slujbă, am multe de recuperat la întreprindere la care lucrez.

– Mai sunt și cei trei copii care au nevoie de tată, a intervenit Carmela.

– De fapt, nu prea știu ce vreau, a continuat Roi. Uneori mi-e rușine de mine însumi, când mă gândesc la camarazii mei care continuă să lupte. Părinții mei, care sunt supraviețuitori ai Holocaustului, n-au comentat hotărâre mea de a nu mă întoarce pe front. O singură dată, tata mi-a spus că în situația mea ar fi continuat să lupte, chiar după toate prin câte am trecut.

După numai două luni, în care și-a reluat ocupația de economist, a hotărât să se întoarcă la unitatea lui.

În seara în care a luat această hotărâre, întâlnirea cu Carmela nu a fost ușoară, a povestit Roi.

– Nu te înțeleg! După ce ai fost la un pas de moarte, vrei să te întorci în infernul din Gaza? Tu ți-ai făcut de-acum datoria. De ce ți-ai schimbat hotărârea?

Roi a rămas mult timp tăcut. Știa bine de ce, dar îi era greu să-i explice soției.

– Pe scurt, nu pot să uit imaginea tatălui și a copilului care au fost uciși îmbrățișați. M-am refăcut, nu pot să stau deoparte, trebuie să lupt pentru ca asemenea imagini să nu se repete…

Când scriu acest articol, Roi se află în acțiune în Liban, împreună cu unitatea lui.

Andrei Schwartz

11/10/2024