Incredibil… A trecut mai bine de un an în care peste o sută de ostatici sunt ținuți captivi în Gaza. Nu le cunoaștem soarta, suferința, nu știm câți dintre ei mai sunt în viață, nu cunoaștem traumele fizice și sufletești care îi zdruncină, nu știm nici măcar dacă vor reveni vreodată alături de cei dragi, dacă vom avea bucuria de a-i primi cu brațele calde și iubitoare, nu știm decât că SPERĂM. Ne străduim să fim alături de familiile măcinate de incertitudine, pe care așteptarea, lipsa de siguranță îi zdruncină. Încercăm fiecare în felul său să sprijinim, să transmitem încredere și mângâiere. Și ce dovadă a empatiei poate fi mai palpabilă și mai grăitoare decât acea impresionanta Piață a celor răpiți?
Eu nu locuiesc la Tel Aviv, dar sâmbăta trecută am avut ocazia să văd cu ochii mei și să simt ce se petrece în această piață din fața Muzeului, dedicată din 8 octombrie (chiar de a doua zi) celor fără noroc (paradoxal uneori privești moartea mai degrabă o izbăvire), celor care fără nicio vină au fost supuși unei experiențe incredibile de a fi răpiți, de a fi maltratați și de a fi ținuți în captivitate pentru un timp nelimitat.
Încerc să descriu cât mai bine cu putință ce am văzut. O masă foarte lungă, aranjată ca pentru oaspeți, dar care are semnele ruinei, a prafului, a distrugerii. Mi s-a spus că inițial totul era strălucitor de alb și primitor. Apoi, pe măsură ce lunile treceau, creatorii au vopsit totul voit cenușiu și prăfuit. Ți se rupe inima. Lateral s-a construit un fel de tunel și în timp ce îl parcurgi, auzi foarte sugestiv zgomote de împușcături și de explozii. Peste tot sunt expuse fotografiile celor răpiți. Zguduitor că într-un colț sunt aranjate în grup un fel de tablouri, dar în locul fotografiilor victimelor, sunt înrămate oglinzi în care te poți privi. Ni se sugerează că oricare dintre noi putea fi în locul lor.
Când mă gândesc că în spatele fiecărei victime se află un părinte, un frate, o soră, un iubit, o soție, un fiu, o fiică… Ce putem să facem pentru acești urgisiți ai sorții decât să-i iubim, să le transmitem energii pozitive, să ne rugăm pentru ei? Încetul cu încetul, piața s-a umplut de o mulțime mare de oameni. Veneau tot mai mulți. Fețe triste dar totuși încrezătoare. Într-o parte era o scenă cu microfoane pentru cei care vor să se exprime. Totul era atât de copleșitor, încât la un moment dat m-am gândit că poate este un fel de masochism al nostru, al israelienilor, de a pune sare pe rană.
Dar NU, cu siguranță NU. Gândindu-mă mai profund, am revenit asupra sentimentului și mi-am dat seama că pentru familiile direct afectate, acest mod de solidaritate și empatie poate oferi mângâiere, întărire, forță de a merge mai departe și de a SPERA.
Este de neînțeles cum a putut guvernul să nu pună eliberarea tuturor ca prima prioritate în acest conflict. Chiar și acum, după atâtea luni, nu se vede nicio schimbare, deși se vorbește tot mai mult despre progresul negocierilor. În locul unei reale preocupări și a unor eforturi susținute în această direcție, avem parte de sforăituri demagogice. A început un război dezastruos prin tragismul său, în care pierdem zilnic tineri valoroși, cu multe victime colaterale, un război care prin imaginile apocaliptice publicate au întors o lume întreagă împotriva noastră.
Din păcate, pentru moment depindem de un guvern egoist și incapabil, a cărui decizii în multe situații se dovedesc a fi îndoielnice. Existența Israelului este mai amenințată ca oricând. Și totuși, va răzbi și acum ca întotdeauna pentru că această națiune are o vigoare de nezdruncinat, pentru că armata noastră este capabilă și condusă de minți valoroase. CRED cu toată tăria.
Mai greu se vede în zare PACEA mult visată. Ura și dușmănia nu pot aduce pace, iar asta nu se poate anihila cu rachete și gloanțe. Acest deziderat presupune un proces îndelungat de educație și voință din partea ambelor popoare. Deocamdată suntem departe de acest ideal, dar oricât de grea și de cenușie ar fi inima noastră în contextul actual, Israelul nu are voie să-și piardă SPERANȚA.
Foto: Delia Jacob
Delia Bodea Jacob
8 Comments
Articolul e cutremurător! A trecut mai bine de un an de conflict armat şi e îngrozitor să-i ştii pe acei oameni încă în captivitate, în timp ce promisiunile guvernanţilor sunt afirmate zi de zi. Ostaticii suferă, familiile lor suferă şi tratativele continuă, cu rezultate minime. E dincolo de înţelegerea mea, cea care a avut mereu încredere în înţelepciunea poporului Cărţii… Care sunt cauzele blocării? Dacă există o limită peste care nu se poate trece înseamnă că guvernanţii actuali îşi asumă sacrificarea ostaticilor, nu-i aşa?
“Și totuși, va răzbi și acum ca întotdeauna pentru că această națiune are o vigoare de nezdruncinat, pentru că armata noastră este capabilă și condusă de minți valoroase. CRED cu toată tăria.”
E bine Delia sa crezi cu toata taria, dar a face asemenea prezentare ARMATEI “NOASTRE” (nu imi plac propozitiile in cel care scrie se identifica total cu o majoritate – cu atat mai mult in acest caz) si mintilor nu luminate, ci TOTAL intunecate care o conduc, atunci si probabil in continuare pare sa dovedeasca ca nu ai aflat prea multe detalii in legatura cu greselile capitale facute in decursul a ZECI DE ANI, tocmai de catre mintile inguste, arogante si egoiste, care au dus la tragedia pentru care oamenii spera, asteapta si defileaza aproape zilnic in acest loc trist din centrul Tel Avivului.
De ce scrii
“Din păcate, pentru moment depindem de un guvern egoist și incapabil”
Delia, tu depinzi de acest guvern, ales in mod democratic de israelieni, cu majoritate guvernamentala? Ai persoane apropiate in razboi? Daca da, intrebarea nu este la locul ei si imi cer scuze pentru ea.
Daca nu, tot imi cer scuze pentru ca este o afirmatie ipocrita. Intai si intai nu e asa de greu sa ajungi in aceasta Piata a celor rapiti, o piata care dupa cum spui are “vechime”; intre Haifa si Tel Aviv circula zeci de trenuri, drumul fiind de o ora. In al doilea rand mii de oameni, chiar si cei care continua sa participe la demonstratiile, al caror scop initial de a protesta impotriva reformei din Justitie, a devenit protestul fata in fata cu neputinta guvernului de a lua o decizie care sa duca la eliberarea celor 100 de persoane dintre care (s-a comunicat ca cca 34 sau 37) n-ar mai fi in viata isi continua viata de zi cu zi, restaurantele, cafenelele, festivalul filmelor, salile de teatru si concert sunt pline. Disperarea este a celor implicati directi, iar ceilalti, ca mine, poate ca tine, ne putem exprima tristetea si revolta fata de autogolul pe care aceasta tara a reusit sa si-l “bage”.
Si aceasta nu este doar indolenta de a nu lua in seama atatea si atatea observatii si notificari facute de observatoarele din avanposturile sudice, dar nici macar avertismentele primit de “mintile luminate” ale conducatorilor armatei in noaptea dintre 6 si 7 octombrie 2023. Si suntem in 2025.
Imi pare rau ca iti spun parerea mea sincera despre ceea ce am scris deja de patru ori de la inceputul acestui razboi pe cat de tragic pe atat de nemernic, caci infrastructura din Gaza si din Liban a fost construita timp de ani si ani de zile in care Israelul a DORMIT.
Acum in legatura cu hotararile guvernului, cu neputinta de a decide, cu politica care intra adanc in vietile celor cu adevarat nenorociti de soarta, de intamplare, de cate si mai cate (chiar si de hotararea atat de absurda de a se duce sa petreaca la 2 km de granita cu Gaza in noaptea aceea de pomina, de a aproba sustinerea unei ceremonii de 3000 de oameni intr-un asemenea loc).
pt. Andrea:
Guvernul are o sarcina grea, dupa modesta mea parere ar fi trebuit sa demisioneze a doua zi, cu toate acestea nu vad personajul politic din Israelul de astazi care ar fi inlocuit pe Netanyahu. Dar, datoria lor morala era sa elibereze scaunele. N-au facut-o.
Atunci, la inceput, eliberarea ostaticilor s-ar fi putut face in schimbul eliberarii multor teroristi inchisi in Israel. Aici s-a pus problema pe care timpul a transformat-o intr- dilema, populatia nu o poate intelege si nici accepta, oamenii lasati de izbeliste de catre armata si guvern trebuiau eliberati cu orice pret. Nu oricine este de acord, nici macar parintii unora dintre captivi, sau soldati, care au pierdut deja copii, soti, frati in razboiul acesta. Cu ani in urma la eliberarea unui singur captiv viu, Ghilad Shalit, Israelul aflat atunci sub presiunea familiei, dar si a statului francez a acceptat sa elibereze 1027 de prizonieri, din care 280 cu pedeapsa inchisorii pe viata. Cu totii stim ca printre ei era criminalul marsav Yehia Sinwar (se pot citi detalii pe wikipedia).
Persoanele de dreapta extrema din guvern ameninta parasirea guvernului daca s-ar accepta un deal asemenator, in plus Hamas-ul fratelui lui Sinwar cere incetarea razboiului. Netanyahu refuza si de altfel sunt si unii membrii din familiile ostatecilor care sunt de aceeasi parere. Majoritatea cred, ca sunt de parerea contrara.
Deci cel mai cutremurator dupa parerea mea, nu este articolul, este situatia inca fara iesire in care Israelul o tara complexa, avansata, cu probleme religioase si etnice nenumarate, o tara in care populatia si-a dat sufletul pentru acest razboi, trimitand cu eroism tinerii care si-au pierdut viata – si aici banuiesc ca s-au facut greseli de organizare, pentru ca armata se afla pentru a patra oara in zona Jebalya si in fiecare a doua zi mor inca doi, inca trei soldati, e o jale adevarata – deci Israelul a pierdut si pierderea umana financiara si politica il va insoti decenii de acum inainte.
Stapanirea de sine a populatiei in cauza este demna de o admiratie infinita.
Ostaticii din câte se știe sunt în tuneluri pentru ca acolo se ascund și teroriștii. Tunelurile au fost săpate pentru alte scopuri dușmănoase. Piața celor răpiți este un simbol al unității unei populații zguduite de dezbinare.
Cu alte conduceri politice de a lungul anilor, totul ar fi fost astăzi altfel.
Nu chiar totul. Pe Hamas, Hizbala, Hutim ,Iran, nu-i interesează cine e la conducerea Israelului . Ei vor un singur lucru: disparița Israelului de pe hartă .
Dar probabil ar fi existat un guvern care să îmbine și nu să dezbine poporul și armata , lucru care a deschis pofta inamicilor de a ataca Israelul . Ei au știut să se alăture unul altuia . Goliat împotriva lui David .
Delia, si aici pare ca nu esti informata despre cele ce se intampla in Israel iar Piata nu este “un simbol al unitatii unei populatii” este un loc fizic in centrul capitalei Israelului unde oamenii batuti de soarta si de nepasarea politica si militara a unora dintre conducatorii departamentelor armatei, isi pot exprima protestul fata de neputinta si lipsa de hotarare definitiva a guvernului (nu ca a lua o hotarare ar fi fost usor, dar se pare ca au fost ratate deja unele variante).
Chiar si intre familiile celor rapiti nu este o unitate de pareri, nu au cu toti aceeasi viziune asupra hotararilor pe care s-ar dori sa le ia guvernul.
Nu suntem doriți în diaspora. Nu suntem doriți în Israel . Și totuși Israelul este casa noastră , cu toate conflictele și greutățile ei.
Din Gaza se putea ieși de mult, dacă exista o strategie de a schimba guvernarea hamasului. Dar nu toți sunt interesați de asta.Guvernul nu este. Pentru ce mor acum soldați ,aproape copii ? Pentru ce mor în tunelele mizerabile ale hamasului ostaticii ? Pentru ce și pentru cine ?
Eu văd o mare asemănare între tunelurile din Gaza și lagărele naziste. Credeam că nu se va mai întâmpla niciodată… Speranță deșartă! Și cum unii au reușit să supraviețuiască lagărelor, sper că vor fi și printre ei supraviețuitori. Se vorbește de un posibil succes apropiat al tratativelor. Dă, Doamne, să fie adevărat!