Nu-mi amintesc de alarmele din copilăria mea, deși la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial aveam deja aproape 6 ani. Probabil că la acea vreme războiul se îndepărtase de Moldova și pentru populația regiunii pacea luase deja locul conflagrației militare. Timp de zeci de ani știam despre alarmele antiaeriene mai mult din citit decât din auzit (în adevăratul înțeles al cuvântului).

Dar Războiul de Yom Kippur, care a avut loc cam la un an și jumătate de la venirea noastră în Israel, ne-a inclus în ”meniu” alarme aproape zilnice, la orice oră. Îmi amintesc perfect ordinul de a vopsi în albastru farurile mașinilor. Seara toate luminile orașului erau stinse, pentru a preveni un eventual atac. Apoi a venit războiul din Irak și cele aproape 40 rachete lansate de Saddam Hussein spre Israel, ceea ce a dus pentru câteva săptămâni la o schimbare totală a ritmului vieții israelianului.

Rachetele rămân rachete și alarmele rămân alarme, se schimbă doar locul de unde sunt lansate. Locuind în sudului Israelului, în ultimii aproape 40 ani nu am dus lipsă nici de rachete, nici de alarme. În ultimii ani ele veneau din Fâșia Gaza, care devenise independentă și suverană în 2005, când s-a retras ultimul soldat israelian. Suveranitatea s-a dovedit ”fructuoasă” – vecinii noștri au început imediat (și continuă până astăzi) să ne semnaleze periodic evoluția armelor îndreptate împotriva populației civile, mai ales cea din apropierea graniței.

Casa mea se află la 30-40 km de Gaza, la ”o bătaie de pușcă” pentru o rachetă cu capacitate minimă. Drept pentru care, chiar înainte de măcelul de la 7 octombrie, eram uneori sculați noaptea de alarma care anunța o lansare de rachete înspre zona așezării noastre. În acele momente, soția mea alerga la mica încăpere-adăpost obligatorie în această regiune, eu însă rămâneam exact acolo unde mă prindea alarma, de obicei în pat. Explicația? ”Ei” încercau să-mi afecteze liniștea, programul, planurile și chiar dacă știau că șansa rachetei de a exploda pe pământ era infimă, însuși faptul că îmi perturbau existența le ajungea.

Celor care se simt departe (geografic, sentimental) de această regiune a globului, trebuie să li se aducă la cunoștință un fapt important: vecinilor mei nu le pasă ce se întâmplă cu ei. Principalul este să ne fie nouă rău! Așa că eu nu le fac jocul, ci îmi continui existența așa cum mi-am planificat-o și dacă într-o noapte ghinionul mă va transforma în victimă, ei bine, am făcut de-ajuns umbră pământului – mai ales că în ultimul an numărul de rachete care ar fi putut ajunge la noi e mai mic ca numărul degetelor de la două mâini.

Ah, era să uit! Acum vreun an, vecinul nostru mai îndepărtat, Iranul, a lansat cam 150 rachete spre Israel. Mai toate au fost doborâte, dar un fragment a rănit grav o fetiță beduină de 9 ani. Nemulțumiți de rezultatul modest, iranienii au repetat atacul în octombrie anul trecut. Din nou, mai toate au fost doborâte înainte de a ajunge pe cerul Israelului, dar una a lovit o bază militară, ceea lor li s-a părut o victorie de proporții și ca urmare, conducerea de la Teheran a anunțat că pregătește noi atacuri. Noi așteptăm cu sufletul la gură…

Ar fi o greșeală de neiertat să omit alarmele de tip nou-nouț, declanșate de lansarea de rachete balistice din Yemen, la vreo 2000 km distanță. Povestea lor e foarte interesantă. Șansele lor de a exploda la sol sunt nule. Toate sunt doborâte pe drum, dar (și nu înțeleg de ce) fragmente ale rachetei continuă să zboare pe traseul inițial și pot cădea oriunde, pe o rază de zeci de kilometri pe teritoriul Israelului. Așadar sună alarma și fiecare trebuie să intre imediat în adăpost, pentru 10 minute, altminteri există pericolul de a fi trăsnit de o bucată de metal încălzit și eu, ca doctor, știu că asta nu e indicat. Prin urmare, la fiecare câteva zile / săptămâni, sute de mii de locuitori ai Țării Sfinte sunt obligați să se adăpostească în cel mai apropiat loc sigur.

Slavă Domnului, până astăzi această situație, care a devenit rutină, nu a provocat nicio victimă și nicio pagubă serioasă. Doar aeroportul Ben Gurion a fost închis de două ori pentru câteva ore și multe zboruri internaționale au fost anulate. Atât și nimic mai mult. Însă deunăzi, purtătorul de cuvânt al organizației teroriste din Yemen, responsabilă pentru lansarea rachetelor, a declarat că atacul a fost încununat de succes, întrucât a obligat o sumedenie de israelieni să caute adăpost pentru câteva minute.

Și acum, o notă serioasă. De zeci de ani noi suntem în pericol ca o rachetă, indiferent de unde, să provoace daune serioase sau chiar pierderi de vieți omenești. Fără discuție, această situație influențează starea de spirit a populației și mai ales a copiilor care, de la o vârstă fragedă, sunt supuși periodic unei stări de panică și asta nu le face deloc bine.

Oare de ce Israelul e singurul stat din lume aflat în stare de război permanent de aproape 80 de ani? Pentru că Israelul este singurul stat din lume refăcut după ce poporul său s-a întors după 2000 de ani. Sigur că mai există și alte explicații, dar mie personal asta îmi ajunge.

Și ce mi-a venit tocmai acum să dezvolt un subiect atât de banal, încât nimeni aici nu mai e interesat să-l analizeze și să caute noi explicații? Iată de ce.

Acum câteva săptămâni am fost la Sinaia, la tradiționalul congres anual de anestezie, organizat de SRATI, Societatea de Anestezie și Terapie Intensivă din România. Ca de obicei a plouat, dar atmosfera de la congres a fost splendidă, la fel ca programul științific. Pentru mine este ocazia perfectă de a mă întâlni cu prieteni și colegi, unii chiar israelieni, pe care nu i-am văzut în ultimul an, nemaivorbind de excelenta ospitalitate oferită de organizatori.

Și acum surpriza – cel puțin pentru mine. Într-o dimineață suntem anunțați pe telefonul celular că în pădurile din jurului Sinaiei se află… urși! Și de două ori în aceste patru zile aud alarma care anunță pericolul iminent! Din lac în puț, îmi zic. Adică ce e mai bine, să te omoare o schijă sau să te mănânce un urs – sau o ursoaică (femelele sunt mai periculoase, pentru că își apără puii…) Lumea în jur pare calmă, știrea cu urșii nu face o impresie deosebită. Dar eu nu mă las amăgit. Oare cât de serios e pericolul? Nu vreau să mor într-o țară străină și apoi familia să aibă probleme cu transferul osemintelor mele spre Israel… Deci, la treabă. Ce spune literatura?

Cele mai vizate localități sunt Sinaia și Bușteni. Anul trecut au fost înregistrate trei victime omenești în urma atacurilor urșilor (cam același număr de victime ca cele făcute în ultimul an de miile de rachete lansate spre Israel din toate direcțiile). Într-o zi, un urs a apărut chiar în parcul din centrul Sinaiei! Autoritățile duc o politică de relocare a urșilor capturați, vreo 10-15 la număr până acum, și eu mă gândesc că exact într-un asemenea procent va reuși Trump să relocheze palestinienii din Gaza…

Bun. Deci, în această situație, pe care s-o definim ca fluidă, dinamică, ce sfătuiesc autoritățile? (Citind, mi-am adus aminte de un banc. Radio Erevan a fost întrebat ce trebuie să facă cetățeanul în caz de atac atomic. Răspunsul a fost clar: să se învelească cu un cearșaf alb și să se îndrepte în liniște, fără panică, spre cel mai apropiat cimitir… Bineînțeles, cearșaful urma folosească de giulgiu…)

*Nu pleca niciodată singur pe munte.

*Sună imediat la 112.

*Păstrează-ți calmul.

*Nu fugi din fața ursului, pentru că urșii fug mai repede decât oamenii. (NB. Când ne întâlnim, întrebați-mă de gluma cu întrecerea dintre om și urs.)

*Fă-te cunoscut (sic!), vorbește-i cu o voce calmă și fermă pentru a-i semnala ursului prezența ta

*Retrage-te încet, pășind înapoi, fără să întorci spatele ursului. (Perfect adevărat, cui i-ar plăcea să i se întoarcă spatele?)

*Folosește spray de urs numai ca ultimă soluție. (Alt spray probabil că nu funcționează, îmi zic, deși eu nu m-aș apropia de niciun urs, fie el și bătrân, la o distanță de la care sprayul poate acționa.)

*Iar la urmă (eu aș pune asta ca prim punct), nu lăsa alimente sau resturi în zona de camping, pentru că asta atrage urșii.

De-ajuns.

Da, titlul acestui eseu e corect. Nicio alarmă nu seamănă cu alta, nici panica, dar, mai ales, nici semnificația pericolului anunțat de alarmă. Dacă aș putea, aș schimba pe loc pericolul rachetelor pe cel al urșilor. Se pare, însă, că nimeni în afara țării mele, nu ar fi de acord cu un asemenea târg.

Păcat…

Gabriel Ben Meron