Ieri n-am mîncat aproape nimic. Mă pregăteam să ies spre seară undeva. Dar tocmai a tunat, cerul era acoperit: mai bine să comand ceva acasă. Așteptînd curierul, constat că am o bancnotă de 100 și una de 1 leu. De obicei las ciubuc 2-3 lei. Cum să procedez? De 1 leu va fi jignit. Mai bine nu-i dau deloc!
Sună interfonul. Îi deschid. Urcă scările un tip cu geaca udă, o cască de motociclist, plină de stropi de ploaie. Cînd ajunge în fața mea își ridică viziera de sticlă fumurie și rămîn șocat. E un om bătrîn, scund, are cel puțin cu 10 ani mai mult ca mine, pielea cenușie, barba și mustața albă, făcute vîlvoi, cearcăne imense sub ochi și o expresie foarte-foarte obosită. “Hello!” Îmi zîmbește timid cînd îmi întinde comanda. “Thank you”. Îi închid ușa în nas.
Mă uit pe geam. A ieșit în ploaie, dar n-are geanta imensă în spinare. Mă așez în bucătărie și, cînd să iau prima lingură de supă, îmi stă în gît. Îmi vine să plîng. Mă uit în gol.
Se aude iar interfonul. “Da?” “Please open the door. I left my bag inside.” Îi deschid. El nu mai urcă. Dar nici nu mai iese afară. Am o idee. Așa, în papuci, cobor în holul blocului. Înțeleg ce se întîmplă. Tocmai își desface sanvișul, pe care l-a recuperat de sub bancheta motoretei. A venit să se adăpostească de ploaie. Cînd mă vede, se sperie îngrozitor. Își ridică brațul să pareze eventuala lovitură pe care o bănuiește. “I was doing nothing!”. Ochii mari îi sînt înspăimîntați. “I was just eating. I have a break!” Încerc să-l liniștesc. “It’s okay”. Și apoi: “Where are you from?”. “I’m from Sri Lanka.” Dar e înfricoșat. “I see. It’s raining out there. I’m sorry for that.” Dă din mînă că nu-i pasă. La cîtă ploaie a văzut pînă acum. “I want to give you something.” Rămîne stupefiat și protestează ușor. “But no one gives me anything!” “That’s ok”, îl liniștesc eu. Îi dau bancnota de 100 de lei. Se uită la ea ca la o rachetă cosmică. “I’m sorry. I don’t have less money.” Se apleacă mărunt de două-trei ori, din tot corpul. “Thank you. Thank you.” Îi pun mîna pe umăr și îl ridic. “That’s ok.” Îl las să mănînce în holul blocului și mă întorc în casă.
M-am gîndit că la o comandă de 45 de lei, am lăsat ciubuc 100. Am rîs una bună. M-am simțit bine tot restul serii.
Laszlo Alexandru
8 Comments
Mi-a încălzit inima și articolul și gestul
Un gest marinimos, ca al dv.ii rasplateaste in egala masura pe recipient si pe cel care l-a savarsit, cum dovedeste si finalul articolului .
Frumos articol despre un episod din viata dv. pe care nu il veti uita niciodata.
Zi de zi am ocazia să văd pe străzile Clujului, pe ninsoare, ploaie şi arşiţă, livratorii asiatici (nepalezi şi sri-lankezi) pedalând pe biciclete sau încălecaţi pe motorete, ducând mâncarea în ghiozdanele imense, în diferite colţuri ale oraşului. Probabil că pentru ei şi familiile de acasă, banii câştigaţi (potrivit legii salariul mediu pe economie) sunt esenţiali. Din păcate, lumea îi tratează adesea cu dispreţ. Gestul de apărare al bătrânului care se temea că avea să fie bătut este edificator. Un text excelent, care vădeşte talentul scriitorului Laszlo Alexandru.
Ați demonstrat că mai există și oameni inimoși în lumea asta lacomă și nervoasă.
Excelent gestul dvs, dle Lazslo Alexandru, nu o data am procedat in moduri asemanatoare, empatia este cu atat mai impresionanta cand cel care o exprima nu isi face socoteli, cel care o capata este un om trist si chinuit, dar chiar si cand cei doi s-ar afla in situatii simetrice, empatia – cred eu – este una din conditiile fara de care omenirea nu-si va gasi niciodata un echilibru !!
Toata stima
În prologul din Așa a grăit Zarathustra :
Când Zarathustra îl întâlnește pe Sfânt, acesta îi propune să dea un cadou umanității , Zarathustra îi răspunde:
“I give no alms. For that I am not poor enough.” …dar asta e filozofie. În practică și eu am procedat la fel ,când eram studentă . Eram la căminul studențesc. A venit o femeie care zicea că nu are bani pentru medicamente. I-am dat 100 de lei din cie 500 de lei pe care îi primeam de acasă lunar , pentrucă nu aveam mărunt.
Apoi am aflat că păcălește lumea.
Povestea mi-a plăcut foarte mult, e plină de umanitate. Ea m-a dus cu gândul la romanul ”Hawaii”, unde James Michener spune că din valurile succesive de imigranți, întotdeauna cei mai recenți făceau muncile cele mai ingrate, dar cu timpul se integrau, avansau și locul lor era luat de alții, mai noi. Ideea mi-a plăcut, pentru că are ceva optimist și, într-adevăr, aceasta a fost multă vreme realitatea. Omul necăjit care încearcă să-și îmbunătățească soarta merită să fie ajutat. Dar, din păcate, în zilele noastre lucrurile se schimbă treptat…