Este mai 2023 și a sosit momentul pelerinajului meu anual în Țara Sfântă pentru a-mi reînnoi și consolida prietenia cu vechi și noi cunoștințe. Primele câteva zile le-am petrecut în locul nostru familiar, Kibbutz Ein Ghev, unde am alternat între după-amieze leneșe după prânzuri copioase și explorarea împrejurimilor uimitoare. Am făcut excursii la Kațrin pentru a cheltui câțiva dolari pe vinuri excelente, am vizitat rezervația naturală Banyas cu cascadele și ferma de aligatori și ne-am oprit la sinagoga antică unde Iisus a ținut Predica de pe Munte. Alteori am cules cireșe într-o livadă din Înălțimile Golan.

La sfârșitul întâlnirii noastre de la Marea Galileei, mă alăturam adesea prietenilor care vizitau alte situri istorice importante, de la Ierusalim până în sudul arid al țării. Această călătorie mă ducea de la Haifa, în nord, până la Omer, lângă Beer Șeva, în sud. Dar în acel an am decis să petrec câteva zile în Egipt, mai precis în Sinai. Auzisem de stațiunile luxoase de la Marea Roșie, frecventate de mulți israelieni atrași de prețurile accesibile. Un prieten din New York, antropolog care studia viața și cultura beduinilor, m-a asigurat că sudul Sinaiului e mai sigur decât nordul plin de jihadiștilor. Așa că am rezervat un sejur de trei zile la Dahab, o stațiune situată nu departe de faimoasa Blue Hole, cunoscută pentru recordurile de scufundări fără echipament, stabilite și doborâte în competiții internaționale. Dahab este situat la jumătatea coastei Sinai, între Șarm al-Șeikh și Taba, punctul de trecere a frontierei cu Egiptul. Am mers întâi două ore cu autobuzul până la Eilat, am luat autobuzul local până la frontieră și urma să continui cu un serviciu de taxiuri monopolizat de beduinii locali. Dar călătorie cu autobuzul local mi-a schimbat planurile. 

Curând după ce am urcat, am auzit cuvinte familiare. M-am întors și am văzut patru călugărițe din România venite în pelerinaj. Le-am salutat în limba noastră comună, considerând că este politicos să fac acest lucru pentru a evita să le ascult conversația. Au fost surprinse și încântate să audă limba română și mi-au povestit despre călătoria lor la Ierusalim, Betleem și acum la antica mănăstire Sfânta Caterina din Sinai. Inițial erau cinci, dar una dintre ele s-a îmbolnăvit și nu a putut veni. Părintele Paraschiv aranjase ca un microbuz să le ia după ce trecuseră granița. Deși rareori iau decizii spontane, am decis să renunț la vacanța de la Dahab și să mă alătur călugărițelor. Microbuzul aștepta, era un loc liber, așa că, la fel ca personajul lui Woody Allen, Zelig, m-am transformat în al cincilea pelerin „român”. M-am prezentat ca Vladimir, un nume obișnuit în lumea creștin ortodoxă.

Mai rămânea doar un obstacol: trecerea frontierei în Egipt. După ce am trecut frontiera israeliană și controlul egiptean de pașapoarte, trebuia să mergem încă vreo sută de metri până la un alt punct de control, pentru a plăti o taxă de intrare de 5 dolari. Spre surprinderea noastră, acceptau numai lire egiptene, dar noi aveam doar dolari sau șekeli. Amabilul funcționar ne-a îndrumat către o casă de schimb valutar chiar lângă punctul de frontieră, deci trebuia să facem cale întoarsă în căldura sufocantă de 40°C. Una dintre călugărițele în vârstă s-a așezat și a declarat, cu o fermitate neașteptată, că nu se mișcă de acolo. În consternarea generală, m-am oferit să mă întorc, să schimb moneda și să plătesc taxa. Ajuns în microbuz, călugărița mai tânără și mai drăguță mi-a spus că numai bunul Dumnezeu m-a trimis să le ajut în acele momente dificile.

Și astfel, cu statutul meu ridicat, am început călătoria către locul sfânt. Cele două ore de mers cu mașina au decurs fără incidente, cu excepția unor puncte de control ocazionale ale armatei sau poliției. Cu vreo 24 km înainte de a ajunge la mănăstire, un post principal al armatei verifica toate vehiculele și pasagerii, de teama infiltrărilor jihadiste.

În sfârșit am ajuns la destinație, la 1550 de metri deasupra nivelului mării. Am fost imediat informați că măicuţele vor fi cazate în afara zidurilor, în timp ce eu, bărbatul, voi dormi în interiorul fortăreței sacre, care a fost într-adevăr construită pentru a rezista unui asediu. Zidurile înalte, cu ferestre înguste prin care se puteau coborî coșuri pentru provizii, ofereau o priveliște impunătoare. Mănăstirea fusese întărită de Napoleon Bonaparte în timpul expediției sale în Egipt. Ușa de intrare era joasă, trebuia să-ți apleci capul pentru a intra într-un scurt gang, urma imediat un viraj la dreapta și apoi te aplecai din nou pentru a ajunge în curtea interioară.

Am fost întâmpinat de un beduin amabil – aceștia se ocupau de toate treburile lumești ale mănăstirii. El mi-a arătat o baracă anexă, spunându-mi:

– Astăzi vei mânca aici; mâine vei mânca cu călugării.

O excursie obligatorie aici este o drumeție de trei ore până în vârful muntelui, la 2200 de metri altitudine, unde Moise a primit tablele cu cele Zece Porunci. Cea mai tânără călugăriță, care avea o personalitate plăcută, voia să participe la această excursie cu ghid. Trebuia să înceapă noaptea și să se întoarcă în zori. Perspectiva de a fi singură cu ghidul beduin o speria, așa că m-a rugat să o însoțesc. Voiam să o fac, atât pentru ea, cât și pentru mine, deoarece priveliștea răsăritului de soare din locul în care Moise a fost orbit de rugul aprins era foarte recomandată de prietenii care vizitaseră locul după Războiul de Șase Zile, când Sinaiul era administrat de Israel și au fost construite singurele drumuri asfaltate. Problema era că intrarea era încuiată de la ora 21:00 până a doua zi dimineață. Ca să mă alătur drumeției, ar fi trebuit să rămân afară și o noapte nedormită nu mă atrăgea deloc. Ei bine, călugărița, pe care începusem să o plac, a plecat în drumeție și acuma regret că nu am însoțit-o.

Am fost condus într-un birou unde un călugăr mi-a dat cheia unei camere spartane, cu patru paturi și o chiuvetă. Eram singur și, în liniștea așteptată într-un astfel de loc, am avut o noapte odihnitoare. A doua zi am explorat labirintul de coridoare și pasaje dintre diferitele aripi ale complexului. Eram însă îmbrăcat necorespunzător, în tricou și pantaloni scurți, într-un loc unde pielea nu trebuia expusă, și mă simțeam tot mai incomod la gândul că urma să iau cina împreună cu călugării care nu văzuseră un genunchi gol de pe vremea cruciaților. Am ieșit și am întrebat un beduin despre o cursă cu taxiul până la destinația mea inițială, Dahab. L-am angajat pe loc, fără să mă uit înapoi, probabil stârnind un mister teologic, poate chiar am devenit memorabil ca un spirit trecător.

Șoferul meu mi-a explicat că pentru siguranța noastră trebuie să ne oprim la un punct de control și să așteptăm alte mașini care se îndreptau spre țărm, pentru a forma un convoi condus de un vehicul militar. Se pare că eram singurii nebuni care călătoreau în acea zi, așa că, după o jumătate de oră, ni s-a permis să continuăm. Călătoria spre Dahab a decurs fără incidente, doar că am fost opriți o dată sau de două ori de un polițist care s-a interesat de pasager. Din dialogul în arabă, am deslușit doar cuvântul „român”, noua mea identitate. În timpul călătoriei, încercând să uit de călugărița tânără, m-am concentrat asupra incredibilul peisaj arid. Formațiuni stâncoase spectaculoase, fără niciun fir de iarbă, uscate și lipsite de orice semn de viață, se întindeau continuu timp de două ore și jumătate.

La sosirea în Dahab, mi-am putut revendica identitatea și m-am relaxat câteva zile în lux. Dar, cum se spune, toate lucrurile bune au un sfârșit; era timpul să mă întorc în Israel. M-am apropiat de recepție:

– Am nevoie de un taxi până la Taba.

– Șaptezeci de dolari.

– Am patruzeci. Pot plăti cu cardul?

– Nu avem aparat pentru carduri.

– Bancomat?

– Nici bancomat.

– Am șekeli.

– Nu avem voie să acceptăm moneda israeliană.

Am început să-mi imaginez un scenariu de tip „Ziua cârtiței” (Groundhog day), în care rămâneam blocat acolo pentru o perioadă îndelungată, îmi perfecționam tehnica de scufundare, până băteam recordul de scufundare la Blue Hole. Părea că nu există nicio ieșire. În timp ce rătăceam în afara complexului, nedumerit, am întrebat un localnic cât ar costa să ajung la Taba.

– Două sute de șekeli; am o dubă nouă, mi-a răspuns.

Auzind cuvântul „șekeli”, am înțeles că, datorită mâinii invizibile a pieței libere, am scăpat. M-am programat imediat pentru a doua zi. Tipul părea de treabă, dar ca șofer…

A doua zi a apărut la ora stabilită și m-am asigurat că toți cei din holul hotelului au văzut că plec cu el, pentru cazul că nu aș fi ajuns la destinație. Pe drumul plin de curbe, omul conducea cu o viteză nebună, cu cafeaua într-o mână și țigara în cealaltă. De fapt, în tinerețe conduceam și eu ca un maniac și peisajul care zbura pe lângă mine nu era ceva nou. Eram chiar ușor amuzat de această întoarcere în tinerețe, mă liniștea numai faptul că mașina era a lui, probabil principala avere a familiei, și nu ar fi vrut să o distrugă.

Era și vorbăreț. Timp de două ore, cu numai zece cuvinte în engleză și vreo cinci sute în arabă, mi-a explicat ascensiunea și căderea președinților egipteni, prețul puiului înainte și după schimbarea puterii și părerea lui proastă despre beduini, punctată periodic cu Wallah! pentru credibilitate. A avut și un moment poetic, povestind cât de bună era viața când fuma hașiș noaptea cu prietenii pe plajă, privind stelele și visând. Probabil că așa au început poveștile din O mie și una de nopți.

În cele din urmă am ajuns la Taba și, ușurat, i-am dat încă douăzeci de șekeli bacșiș. Acum, la întoarcere, am trecut din nou pe la ghișeul unde trebuia să arăt dovada plății taxei de intrare. Din fericire, aveam chitanța, dar funcționarul, văzând-o. a exclamat:

– Dar e pentru cinci persoane!

A ezitat o clipă, apoi m-a lăsat să trec. Atunci mi-am dat seama că cele patru călugărițe care se întorseseră înaintea mea și care nu aveau dovada plății individuale, au trăit un moment de coșmar. Nu puteam decât să-mi imaginez călugărița în vârstă așezată pe jos și declarând că nu se mișcă de acolo. Sunt sigur că în acel moment mi-am pierdut aura de a fi trimis de bunul Dumnezeu de sus. Dar, hei, sfințenia este temporară. Iar poveștile de călătorie? Eterne.

Cinci zile mai târziu, la aeroportul Ben Gurion, bagajul meu e semnalat suspect și m-a trezesc interogat de un tânăr agent.

– Ce ai în valiză?

– Cinci sticle de vin.

– Unde le-ai cumpărat?

– La Kațrin.

– Hei, eu sunt din Kațrin… Vă urez drum bun!

(Fotografiile Mănăstirii Sfânta Caterina: Vladimir Brunstein)

Vladimir Brunstein