Conform statisticilor oficiale, acesta este numărul de soldați israelieni activi sau rezerviști care și-au luat viața de la începutul acțiunii militare din Gaza.
Patruzeci și nouă (49) de dosare la care pe ultimul paragraf, la cauza morții, sunt trecute aceleași patru litere: PTSD.
În limbaj medical, PTSD înseamnă post traumatic stress disorder. Fiecare militar care a servit chiar și o singură zi în Gaza știe ce înseamnă sindromul de stres posttraumatic.
Cazul lui Roi Wasserstein a fost cronica unei sinucideri anunțate. Avea 28 de ani și era din Natania. Un băiat sensibil, crescut în spiritul valorilor morale, prețuia adevărul și își iubea familia. Roi Wasserstein era paramedic la o unitate care în anul trecut făcuse 300 de zile de concentrare în Gaza. La fiecare permisie venea acasă tot mai abătut și se închidea ore întregi în camera lui. Doar prietenilor apropiați le mai povestea câte ceva din coșmarul trăit acolo – până ce, la ultima permisie, totul s-a sfârșit pentru el. Imaginile de acolo l-au sugrumat.
Pe Daniel Edri l-a urmărit mirosul cadavrelor arse. Daniel și-a pierdut doi prieteni apropiați la Festivalul Nova din 7 octombrie. Apoi a fost incorporat în Gaza ca șofer. Chiar și după ce s-a eliberat, continua să simtă acel miros. Nu mai putea dormi nopțile. În scrisoarea de adio pe care a lăsat-o părinților și fraților, el a scris doar o singură propoziție: „Vă rog să țineți minte clipele frumoase.”
Eliran Mizrahi a servit 187 de zile în Gaza în unitatea de geniști. La început a fost entuziasmat de ideea unei cuceriri rapide și de distrugerea Hamasului. Eliran era comandantul unei unități de buldozere. Dar pe măsură ce zilele treceau, el și-a văzut tot mai mulți camarazi cazând în luptă. Gaza i-a rănit sufletul – a spus Jenny, mama lui. Și într-o zi, când nu a mai suportat, Eliran a îndreptat arma din dotare spre propriul trup.
Roi, Daniel și Eliran sunt doar trei din cei patruzeci și nouă. Ei nu au fost socotiți vrednici nici măcar de înmormântare cu onoruri militare, pentru că armata spune sec că ei nu au murit pe câmpul de luptă. Niciun politician nu a venit la funeraliile lor, niciunul din membrii coaliției – atât de combativi în a cere continuarea războiului – nu i-a pomenit în vreo postare pe rețelele sociale.
Mulți din cei 49 au rămas anonimi. Nu e plăcut în ethosul israelian să conștientizezi că decesul nu a survenit în mod eroic pe câmpul de bătălie, ci acasă, asfixiați de traumele pe care nu mai puteau să le poarte în ei.
Dar pentru mine și ei sunt eroi.
George Uri Schimmerling
