Conform statisticilor neoficiale, acesta este numărul de soldați israelieni activi sau rezerviști care și-au luat viața de la începutul acțiunii militare din Gaza.
Patruzeci și nouă (49) de dosare la care pe ultimul paragraf, la cauza morții, sunt trecute aceleași patru litere: PTSD.
În limbaj medical, PTSD înseamnă post traumatic stress disorder. Fiecare militar care a servit chiar și o singură zi în Gaza știe ce înseamnă sindromul de stres posttraumatic.
Cazul lui Roi Wasserstein a fost cronica unei sinucideri anunțate. Avea 28 de ani și era din Natania. Un băiat sensibil, crescut în spiritul valorilor morale, prețuia adevărul și își iubea familia. Roi Wasserstein era paramedic la o unitate care în anul trecut făcuse 300 de zile de concentrare în Gaza. La fiecare permisie venea acasă tot mai abătut și se închidea ore întregi în camera lui. Doar prietenilor apropiați le mai povestea câte ceva din coșmarul trăit acolo – până ce, la ultima permisie, totul s-a sfârșit pentru el. Imaginile de acolo l-au sugrumat.
Pe Daniel Edri l-a urmărit mirosul cadavrelor arse. Daniel și-a pierdut doi prieteni apropiați la Festivalul Nova din 7 octombrie. Apoi a fost incorporat în Gaza ca șofer. Chiar și după ce s-a eliberat, continua să simtă acel miros. Nu mai putea dormi nopțile. În scrisoarea de adio pe care a lăsat-o părinților și fraților, el a scris doar o singură propoziție: „Vă rog să țineți minte clipele frumoase.”
Eliran Mizrahi a servit 187 de zile în Gaza în unitatea de geniști. La început a fost entuziasmat de ideea unei cuceriri rapide și de distrugerea Hamasului. Eliran era comandantul unei unități de buldozere. Dar pe măsură ce zilele treceau, el și-a văzut tot mai mulți camarazi cazând în luptă. Gaza i-a rănit sufletul – a spus Jenny, mama lui. Și într-o zi, când nu a mai suportat, Eliran a îndreptat arma din dotare spre propriul trup.
Roi, Daniel și Eliran sunt doar trei din cei patruzeci și nouă. Ei nu au fost socotiți vrednici nici măcar de înmormântare cu onoruri militare, pentru că armata spune sec că ei nu au murit pe câmpul de luptă. Niciun politician nu a venit la funeraliile lor, niciunul din membrii coaliției – atât de combativi în a cere continuarea războiului – nu i-a pomenit în vreo postare pe rețelele sociale.
Mulți din cei 49 au rămas anonimi. Nu e plăcut în ethosul israelian să conștientizezi că decesul nu a survenit în mod eroic pe câmpul de bătălie, ci acasă, asfixiați de traumele pe care nu mai puteau să le poarte în ei.
Dar pentru mine și ei sunt eroi.
George Uri Schimmerling
24 Comments
Părinții și copiii sînt cei mai afectați de dispariția, cauzată de PSTD, a unui soldat. E greu de apreciat gradul de consolare dat familiei unui dispărut astfel de o ceremonie militară. Societatea israeliană nu trebuie să privească în această direcție, de altfel discutabilă chiar neavînd în vedere influența religiei, ci trebuie să se trateze ea însăși preventiv de PSTD. Tratamentul în sine e un subiect prea vast pentru a fi abordat într-un comentariu mai ales de către cineva căruia nu i se poate atribui vre-o pregătire în domeniu. Un mic pas pozitiv ar însemna acceptarea ideii.
Ivan, in afara ca nu am prea inteles nimic din ce ai scris, ma intreb oare la ce acceptare a ideii trebuie sa fie facuta de cine, de familie, de statul Israel?
Si spui ca “societatea israeliana nu trebuie sa priveasca in aceasta directie, de altfel discutabila”? Adica
in care?
ce e discutabil?
Veronica – dacă știu bine, religioșii condamnă actul de sinucidere iar nerespectarea acestui precept aduce interdicția de a îngropa mortul în cimitir evreiesc. Armata nedînd onoruri militare unui sinucigaș în haine militare ia în considerare acest aspect religios sau face diferențiere cu cei căzuți luptînd sau are în vedere ambele aspecte. Mai presus de discuții despre onoruri militare îmi pare prevenirea sinuciderii.
De data asta sunt de acord cu ce scrieți D-le Klein.
Doar că acel soldat în loc să meargă la psiholog e trimis din nou și din nou pe câmpul de luptă , până devine altcineva decât ceeace a fost.
Traume continue duc la sinucidere.
Este important că haridimii se duc acum la Oman . Ei fac parte din altă lume.
Nu am vrut să scriu la acest articol, dar dacă am scris pot pune o întrebare: oare știim numărul celor care s-au sinucis? Armata nu vorbește decât rar de ei. Războiul e o calamitate.
Acum 10 minute a venit o rachetă din Yemen. O mulțime de oameni au fost în adăpost. Și asta e o plăcere….
Din păcate nu există o statistică oficială . Din surse neoficiale numărul ar putea fi ceva mai mare . Dar este clar că cresterea e exponențială. Si nu există un tipic al acestora -se poate intampla la oameni foarte diferiți .
Absolut. Tot ce spui e valabil.
Și să nu uităm de cei care sunt trimiși acasă pentrucă arată semne care pot declanșa dorința de a nu trăi.
George Schimmerling, apreciez faptul, că în mod consecvent ai dorința de a pune capăt acestui IMPOSIBIL ce se petrece ! Păcat că nu putem face mai mult.
Eva, din pacate nu cred ca realitatea israeliana este precum spui si ca “sunt trimiși acasă pentrucă arată semne care pot declanșa dorința de a nu trăi” Nu cred ca armata ca un corp intreg are asemenea sensibilitati, si nu unul dintre cei care in ultima vreme au recurs la acest act dureros au fost refuzati. Sensibilitatea exista doar acolo unde oamenii din jur cu puterea necesara au aceasta sensibilitate, ea nu este o trasatura a armatei ca o instiututie.
Uneori nu și uneori da. Armata israeliană se deosebește de armata Hamasului și a altor țări inamice. că se comportă după o etică morală legiferată.. De aceea avem așa de multe pierderi. Sunt regulamente stricte ,care apără drepturile oricărui soldat sau cetățean aliat sau inamic. Dacă acestea sunt încălcate se fac investigații. Totul este documentat. Fiecare soldat are pe casca lui aparat de fotografiat. Orice încălcare a legii este pedepsită. Cunosc realitatea din armată cel puțin așa de bine ca tine, nu din televizor..
Și copiii mei au fost în pericol și nepoții mei au fost și mai sunt trimiși să lupte. Nu trebuie negate toate valorile armatei israeliene și nici a Israelului în general, chiar dacă se greșete mult. Este un lucru care adaugă motivație la antisemitism. Ura de sine.
Deocamdată armata este aceea din pricina căruia trăiești tu, eu și allți cetățeni liniștiți în casele lor.Fără ei nu am exista.
Nu stiu cine traieste linistit, si in orice caz as fi preferat o alta situatie. Venind in Israel, in 1975, nu am avut idee de ce va urma si cum se vor dezvolta aceste situatii de conflict, care posibil ca atunci, oricat de mult le-as fi cunoscut (si nu le cunosteam prea mult) inca se dezvoltau in umbra entuziasmului reusitei israeliene in Razboiul de sase zile. Dar, dupa cum s-a aflat imediat dupa 7 octombrie, greselile care au urmat dupa celalat razboi (cel de Yom Kipur), care a produs mult mai putin entuziasm, au devenit cu anii fatale, ducand la situatia prin care Israelul a trecut si continua – cine stie cand, sa mai treaca.
Nu traiesc cu sentimentul exprimat de tine in ultima ta propozitie, oricat lucrul acesta te-ar putea surprinde.
Oricum “din pricina” ar fi trebuit sa fie inlocuit cu “datoria” 🙂 🙂
Înainte de toate ai dreptate “pricina” trebuie înlocuită cu “datoria”
În al doilea rând respect sentimentele tale , care sunt întotdeauna sincere ,așa cum le gândești tu .
Atunci îți spun o întrebare : există o țară în care crezi că NU am fi avut ce suferi și nu am fi avut nemulțumiri ?
Oricum “din pricina” ar fi trebuit sa fie inlocuit cu “datorită”🙂 🙂
Raspuns pt. Eva Grozs (Reply nu aparea alaturi de comentariu)
– există o țară în care crezi că NU am fi avut ce suferi și nu am fi avut nemulțumiri –
Eva, iti dai seama ca daca intr-adevar intrebarea e la plural, nu sunt eu si cred nimeni, indreptatit sa raspunda.
Dar pe de alta parte, raspunsul este un NU categoric, pentru ca suferinta si nemultumirile sunt in primul rand stari sufletesti pe care orice om le trece, indiferent de locul in care se afla.
Cu siguranță armata nu este un loc unde se exprimă emoțiile. Nici un leagăn de adormit copii.Altfel nu ar fi armată. Tocmai pentrucă soldații folosesc ultimele lor energii pentru a face față într-un război, neexprimarea emoțiilor devine periculoasă.
Dna Grosz – Eu vorbind de tratament preventiv nu m-am gîndit la psiholog. General vorbind, societatea israeliană are multe iluzii iar atunci cînd realitatea apare în înreaga goliciune, cei din veriga cea mai slabă se sinucid. Și aveți dreptate, că unii se bucură pe timp de război de un trip la Uman adaugă o frustrare pe care nici-un psiholog nu o vindecă. Serviciul militar obligatoriu e parte din tratamentul preventiv.
E destul de absurd ca religiosii ca aiba unltimul cuvant si in privinta acelor persoane care au ales calea mortii prin sinucidere. Uneori e greu de inchipuit prin ce trec soldatii acestui razboi nenorocit, care nu pare sa aiba nici final si nici finalizare. Armata ar fi putut gasi o cale de a prezenta onoruri oricui a servit-o. Iar a vorbi de prevenirea sinuciderii, da, nu stiu daca exista semnale care pot fi masurate astfel incat sa fie descoperite intentii.
Un subiect foarte sensibil şi, adesea, tabu. Şi eu sunt de părere că aceşti tineri aflaţi sub arme care au luptat şi s-au ales cu răni foarte grave, nevindecabile, sunt eroi. Ei nu au dezertat, ci şi-au jertfit viaţa. Pentru patrie? Pentru mine această ‘întrebare rămâne fără răspuns.
Da , ai dreptate , absolut de acord cu tine, Andrea. Cred că exprimarea cuiva intr-un comentariu anterior , a fost nefericită
Tragedia acestui razboi IMPOSIBIL, isi ia mai departe victimele FARA MILA, iar cei care au comis o sinucidere probabil ca au facut-o din mai multe motive decat ne putem inchipui.
Au fost – nu multi – soldati care au refuzat sa continue misiunea de “luptator” pentru “victoria totala” impotriva Hamas-ului, au fost trimisi la inchisoare. Ce s-a intamplat ulterior nu a mai fost comentat.
Propozitia “ci acasă, asfixiați de traumele pe care nu mai puteau să le poarte în ei.” nu cred ca este reala, desi in fond e neimportant.
Gandul la acest razboi atroce este o pata neagra pe istoria si asa trista a Statului Israel, care niciodata nu va putea fi curatata, albita, sau ignorata.
Da Veronica, e posibil ca acea propoziție sa nu fie reală . Eu nu am date generale despre unde au hotarat acesti tineri să-și curme viața – există date rasfirate despre catva care intr-adevăr au făcut-o departe de casă- dar, asa cum spui și tu, asta e neimportant
Veronica – În urmă cu cca 40 de ani, în Romania, un vecin pe nume Jager ( pensionar, fost contabil șef la Grivița Roșie ) mi-a spus după o vizită în Israel: “M-am întîlnit cu cadre de conducere de la Peace Now. Concluzia – rupți de realitate. “
Nu-ti dai seama ca mai rupti de realitate au fost calaii care au condus Israelul la 7 octombrie 2023? Si ei nu erau din Peace Now, erau din
Peace Never sau din
War for ever?
Sunt cu totul în asentimentul lui Gyuri.Schimmerling. Din foarte multe puncte de vedere este inadmisibil ce se întâmplă în Israel. Mi-e rușine și ma simt neputincioasa. Cum se poate ca un popor care a suferit atât de a lungul istoriei sa fie condus de un guvern lipsit de empatie ? Nu mai înțeleg nimic.
Delia, nici eu nu mai înțeleg nimic . Două lucruri știu: hamasul trebuia lichidat și ostaticii eliberați. Nici unul din scopurile propuse nu a fost dus la sfârșit. Intrarea și cucerirea orașului Gaza este o himeră. Și totuși sute de mii de oameni demonstrează pentru eliberarea ostaticilor și oprirea războiului.
Trist si din pacate va continua.