Acum trei luni, când s-a stins din viaţă, s-a vorbit şi scris atât de frumos despre Mirjam Bercovici. Dar aproape toţi menţionau că a trăit 102 ani. Numai că în aceste trei luni care au despărţit-o din iunie până în septembrie de aniversarea a 102 ani i-am simţit deja lipsa. Şi mai ales acum când, ca în fiecare an, i-aş fi urat „Sănătate!” – nu „La mulţi ani!”, pentru că zicea că e absurd ca la vârsta ei să i se mai ureze să trăiască mulţi ani. Nu voi scrie aici despre activitatea ei profesională şi literară – sau voi scrie indirect – căci vreau să mă axez pe Mirjam aşa cum a fost şi rămâne ea pentru mine şi ai mei, mai cu seamă într-o perioadă crucială a vieţii noastre.

Mirjam a îmbrăţişat întreaga noastră familie cu dragoste, cu grijă, cu sfaturi competente când a fost cazul şi i s-au cerut (au fost multe situaţii când medicul Mirjam Bercovici a avut intervenţii salutare în ceea ce priveşte sănătatea noastră). Simbolic, aş spune că ne-a cuprins pe toţi în braţe şi prin faptul că nepoata mea, fiica celui prin care suntem înrudite, s-a născut de ziua ei, iar Mirjam s-a stins din viaţă de ziua celei pe care şi ea o iubea atât de mult, verişoara mea.

Cum ne înrudim noi? Ada, fiica ei, s-a căsătorit cu Simi, vărul meu. Mirjam a avut parte de cea mai mare nenorocire posibilă pentru o mamă: şi-a pierdut fiica în floarea vârstei, lăsându-l pe Emanuel orfan de mamă şi pe vărul meu Simi Ulubeanu, văduv cu un copil mic. Mulţi ani după aceea, Simi s-a recăsătorit, iar soţia lui, Sabina, compozitoarea Sabina Ulubeanu, i-a dăruit doi copii. Pe Sofia, care se mai numeşte şi Ada – în amintirea primei soţii a lui Simi – născută tot în 11 septembrie, ca Mirjam, şi pe Gheorghe, major de câteva zile.

*

Voi reveni la ultimii ani ai vieţii ei, dar acum vreau să vă împărtăşesc din amintirea mea personală cea mai de suflet, citând şi din romanul meu Două supravieţuitoare – povestea noastră, Editura Trei, 2014, în care realitatea s-a împletit cu ficţiunea.

Nepoţica mea cea mai mare, Claire, cea pe care o vedeţi în poza de frontispiciu, alături de Mirjam şi de mine, s-a îmbolnăvit de leucemie la doi anişori. Acum este o tânără de 23 de ani sănătoasă, cu studiile universitare terminate, dar atunci ne-a fost extrem de greu. Mirjam ne-a susţinut moral tot timpul. Să nu uităm că a fost medic pediatru specializat în hematologie şi a tratat şi multe cazuri maligne. Iar verişoara soţului meu, mamă sănătoasă a doi copii, când a aflat în 2004 că Mirjam este ruda noastră, ne-a zis că ei îi datorează viaţa, de astă dată în calitatea ei de medic pediatru cardiolog.

Voi spicui (în cursive) din roman. În fragmentul de mai jos mă aflu acum 21 de ani la New York, unde plecasem din Bucureşti la fiica mea Daita – care fusese acceptată la doctorat la Columbia University – de îndată ce aflasem diagnosticul crunt venit peste noapte, pentru a o ajuta să-şi îngrijească fetiţa şi îi scriu mailuri verişoarei mele Nicole:

From: Daniela

To: Nicole

Sent: Friday, December 24, 2004

Subject: Ajunul Crăciunului

Am vorbit cu Mirjam, care a ajuns cu bine din România aici în vizită la prietenii ei. A fost foarte drăguţă, se simte cât este de impresionată. Ar vrea să vină joia viitoare la Daita acasă şi să mergem apoi împreună la clinică, în cazul în care acest lucru nu-i deranjează pe medicii de acolo. Mă gândisem şi eu să vină cu noi, dar mă jenasem să îi propun. Daita le-a vorbit deja mai demult doctoriţelor de mătuşa noastră Mirjam şi de marea ei experienţă în leucemia la copii.

În altă ordine de idei. Nici nu-mi vine să cred: Crăciunul bate la uşă!

[…] Sfârşitul anului [2004] ne-a găsit însă destul de rău. Parcă am fi intrat cu toţii, deodată, în depresie. Boala lui Claire a fost ca o bombă cu efect intârziat, iar efectul a fost exploziv.

Singura bine dintre noi era Claire. După ce ne dădea gata, râdea toată…

[…] Probabil că totul era potenţat de faptul că asta mică a început din nou să facă un circ îngrozitor acompaniat de urlete la luatul medicamentelor, o parte scuipa (şi i-o tot dădeam înapoi), o parte vărsa, o părticică mai şi înghiţea, după ce ne chinuiam câte o oră cu ea.

[…] Avea de luat câteva serii de medicamente pe zi. Deci cam toată ziua se învârtea în jurul acestor “evenimente”.

Am folosit toate metodele pe care fanteziile noastre cumulate le-au putut inventa. Am încercat, la sugestia lui Mirjam, să i le dăm chiar şi în Cola, băutură care, uneori, îi plăcea. Nici nu mai conta dacă era o băutură sănătoasă sau nu. Orice era mai bine decât să nu-şi înghită medicamentele. Unele i le-am mărunţit şi i le-a dat Cristi în floricele, fiindcă îndrăgea popcorn. Dar nu putea fi mereu păcălită, căci simţea imediat gustul, chiar şi când era o fărâmiţă de pastilă. Ştiam că, dacă nu-şi face tratamentul nu avea şanse. Spaima asta ne otrăvea zilele mereu, căci dimineaţa, la prânz şi seara scenariul se tot repeta.

[…] Am ajuns treptat la sfârşitul zilei de 30 decembrie 2004, ultima zi de clinică a lui Claire pe acest an. Daita s-a dus de dimineaţă s-o ia pe Mirjam şi am mers împreună la clinică, apoi Mirjam a venit la noi şi a fost colosal de drăguţă.

Părea foarte mulţumită de rezultatele lui Claire, s-a bucurat mult că nu erau deloc afectaţi ganglionii, splina etc. Iar măduva copilei era acum perfect curată şi asta conta. A fost chiar deosebit de caldă, parcă se topise toată şi, văzând-o aşa, am înţeles mai bine cum de a putut lucra în meseria ei atât de mult cu copiii, şi nu cu nişte ţânci suferind de un guturai sau o durere în gât, ci de inimă sau cancer. Acum, după ce văzuse cum arată o secţie modernă de oncologie pediatrică la New York, dar, mai ales, după ce vorbise cu doctoriţele lui Claire şi i se confirmase cum se respectă cu sfinţenie schema de tratament, ne-a zis ce avea pe suflet: câte vieţi ar fi putut fi salvate şi în România deceniilor trecute, dacă spitalele ar fi avut suficiente medicamente! În atâtea cazuri nu s-au putut efectua tratamentele oncologice până la capăt din lipsă de medicaţie, pe când aici totul merge ceasornic. Ce acrobaţii erau nevoiţi să facă medicii, pe vremea când profesa ea, spre a urma cât de cât schema, uneori chiar înjumătăţind dozele, pentru ca micuţul pacient să nu-şi întrerupă tratamentul, ci să i se dea totuşi organismului măcar o parte din ceea ce necesita ca să evolueze spre bine! Recunosc că în această situaţie America şi anii în care trăim sunt şansa lui Claire.

(Aici am în carte o NOTĂ DE SUBSOL din aprilie 2014, înainte de publicarea ei.) Am avut de curând din nou ocazia s-o revăd la o întâlnire festivă de familie pe Mirjam şi s-o cunosc şi pe sora ei “cea mică”, doamna dr. Sylvia Hoişie-Korber, în etate de 87 de ani, de asemenea autoare de cărţi, şi cea cu care ne mândrim că a inventat Polidinul, bine-cunoscuta suspensie injectabilă care însă, din păcate, am aflat că nu se mai produce în România de câţiva ani. Două doamne în adevăratul sens al cuvântului. Acum, adică aproape zece ani după ce fusese cu noi şi Claire la clinică, Mirjam le-a povestit celor de la masă cât de impresionată fusese de tot ceea ce văzuse acolo şi le-a zugrăvit şi lor condiţiile vitrege în care se lucra cu ani în urmă în România. Era în glasul ei amărăciune, dar mult mai pregnant am simţit bucuria legată de ceea ce s-a putut face pentru Claire şi de tot ceea ce se poate realiza acum în domeniu.

Claire a intrat azi în operaţia de scoatere a cateterului, iar acum se simte OK. N-a avut voie să bea şi să mănânce nimic de cu seară şi până la ora programării (ora 1 pm) care s-a mai şi prelungit, ca de obicei, îngreunând momentele şi aşa grele de aşteptare. Dar acum e vioaie şi sper s-o ţină aşa. Noi două însă am fost frânte de oboseală şi emoţie. Aştept cu o altă serie de emoţii rezultatul biopsiei finale cam peste vreo săptămână. El ne va indica dacă mai există, Doamne fereşte, vreo posibilă celulă malignă rătăcită pe undeva. Nu ar trebui, doar din această cauză a fost supusă unui tratament dur de 25 de luni!

Te las acum, dragă Nicole, că adorm pe tastatură.

Pe 21 decembrie, tot lui Nicole:

Rezultatele preliminare ale biopsiei nu arată niciun semn de leucemie.

Sperăm să căpătăm rezultatul final până la Crăciun.

Aşa a comunicat Claire (sau, mai corect, aşa ne-am folosit noi de “condeiul ei”) rezultatul final din 28 decembrie 2006:

Dragii mei,

Blood tests: negative.

Doctors said: You’re clean… No more drugs.

Voi ce părere aveţi: Aşa i se vorbeşte oare unui copil de patru ani şi jumătate?! Despre drugs?

Probabil că totusi da, pentru că-i văd pe ai mei tare bucuroşi.

Acest copil de patru ani şi jumătate vreau să redevin în fine acum, după doi ani, aşa că gata cu maturizarea mea prematură. Deci n-o să mai fiu în stare nici să vă scriu scrisori, cum de fapt nu poate niciun copilaş de vârsta mea, în afara celor către Moş Crăciun.

Aşa că de acum încolo corespondaţi iarăşi cu Mami şi Mamina.

Până atunci însă, cum vine anul nou 2007, vă doresc ca el să vă aducă numai bucurii,

Claire

Nicole i-a răspuns lui Claire:

Iubita mea, fă-te la loc copilaş şi bucură-te de o copilărie frumoasă şi fără atâtea “otrăvuri” (care însă te-au vindecat complet, aşa cum ştiuse ea, strămătuşa ta, Nicole).

Iar era să-mi dea lacrimile de bucurie, dar tu m-ai rugat să nu mai plâng, aşa că m-am pornit pe râs.

De la Mirjam, o concluzie bine-venită din propria experienţă de medic:

Din toată inima vă felicit pentru rezultatele minunate şi vă doresc să nu mai ştiţi de boală. În ceea ce priveşte maturizarea prematură a copilului, să nu vă faceţi nicio grijă. Totul se va scufunda într-un trecut de care va încerca să nu-şi mai amintească.

*

Acum că au trecut aproape 20 de ani de la vindecarea lui Claire, mă voi axa pe anii din urmă. În fiecare an, când reveneam în ţară, una dintre primele vizite era la Mirjam:

Şi fiica mea Daita, mama lui Claire, o vizita de fiecare dată:

Înainte să închei, am găsit această poză de la cununia mezinei mele Catrinel cu Kevor. Mirjam participa cu drag la evenimentele de familie:

N-aveam o poză cu ea din 2025. Dar mi-a dat Sabina ultima fotografie cu Mirjam (din martie):

Totuşi am avut privilegiul să mă primească în iunie… cu câteva zile înainte să se stingă din viaţă. Erau cu ea nepotul Emanuel, care a stat aproape tot timpul cu bunica lui în ultima perioadă, când ei nu i-a fost bine, şi Nicole, care venea foarte des. Mintea lui Mirjam era brici ca întotdeauna şi m-a primit cu un surâs senin, care parcă era deja din altă lume. După cum am scris în iunie în Baabel, ne-am despărţit plutând în aer ideea… ne revedem curând. Dar, aşa cum era destul de evident pentru mine şi pentru ea, nu a mai fost să fie.

*

Dau acum paginile timpului doar puţin înapoi şi revin la toamna lui 2022. O felicitasem de aniversare şi rămăsese să trec s-o vizitez. Vărul meu, ginerele ei Simi, aflând că trec pe la Mirjam, a venit să mă vadă, căci eu plecam curând în State pentru multe luni.

A fost ultima dată când m-am văzut cu Simi şi am stat mult de vorbă cu el după ce am plecat de la Mirjam. Cine şi-ar fi imaginat că se va stinge atât de curând din viaţă, la o săptămână după ce devenise bunic? Apucase să-şi vadă cu două zile înainte pentru prima şi ultima dată nepoţelul.

Mirjam care, îndurerată profund de dispariţia ginerelui pe care-l iubea atât de mult, l-a ţinut ades în braţe pe micuţul Ezra.

Această poză este din 17 martie 2023, exact două luni după ce se dusese bunicul Simi:

Viaţa merge înainte, iar noi rămânem cu amintirile…

Am scris articolul în amintirea dragei noastre Mirjam. Fie-i memoria binecuvântată!

Daniela Ştefănescu