Învățătorul e o lumânare care arde luminându-i pe alții. Tudor Arghezi

Nu demult a început școala și mi-am amintit cum eram eu la începutul școlii, cum m-am dus cu bucurie în clasa întâi. Abia mai târziu mi-am dat seama că sunt bănci de lemn, nu fotolii tapițate ca la CFR, și mi-a mai scăzut elanul.

La început mă pasionau rechizitele școlare. Îmi doream o numărătoare cu rândunici din plastic, nu cu bile de lemn, penare colorate, radiere parfumate și chiar un stilou Parker cu peniță de aur, dar nu am primit nimic: ba nu se găsea, ba era prea scump, ba era numai pentru fetițe…

Tata mi-a adus de la București un creion mecanic chinezesc și în prima zi l-am și folosit ca „pușcă”. Am deșurubat mecanismul, am pus înăuntru un bob de orez, am suflat din toate puterile și am nimerit cu precizie ținta, urechea unei fetițe care s-a înroșit și a început să țipe. După aceea am primit numai creioane din lemn și o ascuțitoare „fără rezervor”. De ciudă, două zile nu mi-am scris temele.

Dar uite că celularul mă readuce în timpurile moderne – s-a lansat o rachetă din Yemen și trebuie să intru în adăpost. E noapte, e foarte cald. Cineva a pornit aerul condiționat, dar până să se răcorească va sosi „cadoul yemeniților” – sau, probabil, racheta va fi interceptată pe drum.

Reușesc să mă deconectez de război. În clasa întâi, învățătoarea destul de exigentă, dna Mihăilescu, mi-a pus stiloul în mână și mi-a deslușit minunăția scrisului și cititului. Poate din lipsă de răbdare nu am o caligrafie grozavă, dar de atunci știu să-mi scriu numele. În următorii patru ani ea mi-a transmis emoția primului început, dezvăluindu-ne apoi încet-încet tainele cunoașterii. Spre marea bucurie a părinților, în toți acei ani am fost premiant. La toate serbările participam activ, ca „actor în devenire”. De fapt, în cei patru ani nu am lipsit niciodată de pe scenă la serbările trimestriale.

Tot dna Mihăilescu mi-a cumpărat, ca premiu, cartea Domnul Goe pe care o păstrez și astăzi ca pe o sfântă relicvă, deși, datorită calității hârtiei, abia mai poate fi citită. Cine ar fi crezut că o voi păstra peste o jumătate de secol?

La gimnaziu am avut norocul să o am ca profesoară la limba română și dirigintă pe dna Adelina Lungeanu, o profesoară extrem de dedicată. Ea ne-a dezvoltat baza solidă pe care o aveam chiar mult dincolo de programa școlară, iar pe mine m-a sprijinit în cariera de actor amator. Ea m-a învățat să înțeleg ce citesc. Adesea, în orele de dirigenție, ne povestea romane celebre, iar în clasele a VII-a și a VIII-a alegea pasaje mai grele ale maeștrilor condeiului, ni le citea și apoi le analizam împreună. Chiar și acum, după mai bine de patru decenii, parcă îi mai aud vocea splendidă cu care ne citea acele pasaje și mă întreb: „Oare nu ar fi putut să urce pe scenă? Se poate că am pierdut cu toții o mare actriță?”

În primul an la Liceul Mihail Sadoveanu, legătura mea cu limba română a scăzut. Aveam lacune și la matematică, iar legătura cu noua profesoară, dna Rădulescu (ulterior Vîrlan) nu s-a creat. Dar în anul următor, clasa a fost preluată de un profesor magnific, dl Virgil Ioil, care a refăcut relația trainică și marea mea afinitate pentru limbă și chiar mi-a dezvoltat dragostea pentru marii scriitori ai neamului românesc.

O dată, când venisem la oră nu tocmai pregătit, în pauză, el mi-a spus între patru ochi:

– Sper să-ți inoculez dragostea de literatură, nu obligația învățatului. În ochii mei ești un ogor fertil pe care orice sămânță literară va rodi.

Și m-a privit în ochi atâta intensitate că mi-am coborât privirea. Să fi văzut el ceva ce nimeni altul nu observase? Ori nu-mi spusese? În drum spre casă mi-am amintit o cugetare a celebrului Albert Einstein: „Caută să devii un om de valoare, nu un om de succes!”

Deodată mă trezesc în adăpostul antiaerian. Doi copii se ceartă pentru o Coca-Cola. Toți sunt nervoși, e cald și suntem prea înghesuiți într-un spațiu restrâns.

Așa am ajuns cu amintirile la draga mea bunică maternă care fusese în vizită în Israel, iar eu îi cerusem un calculator de buzunar. Fiul ei, unchiul meu, mi-a cumpărat un calculator cu cristale lichide, o noutate pe atunci. Era de mărimea unui carnețel, efectua șase operații și eu eram extrem de mândru de el. Era cadoul pentru intrarea în a doua treaptă la liceu. Nu mai străluceam la învățătură ca înainte, eram un fel de „măgar care merge înainte”, puneam o copită în fața celeilalte și mă mențineam la mijlocul turmei. Și așa am ajuns într-una din cele două clase de matematică-fizică ale liceului.

În clasa a XI-a, calculatorul a rămas acasă, dar în a XII-a l-am luat cu mine ca să mă mândresc. Îl țineam în buzunarul interior al hainei. În prima săptămână l-am scos ca să rezolv o problemă, dar am fost chemat la tablă, iar la întoarcere calculatorul lipsea. Crezând că e vreo glumă, nu m-am adresat profesoarei. Speram că-l voi primi înapoi în pauză, dar dus a fost. Mama mi-a promis unul nou când voi fi student. Astăzi nu pare mare lucru, dar atunci costa mai mult ca salariul ei lunar. Poate că a fost și un avantaj, mi-am exersat capacitățile de calcul mental și pe hârtie. Știam chiar să utilizez rigla de calcul a mamei. Oricum la admitere în facultate nu se permiteau calculatoare.

Din buzunarul de la piept, celularul își face datoria – trebuie să rămânem în adăpost până când vor cădea toate fragmentele rachetei interceptate.

La fel ca în filmul Liceenii, eram și eu îmbrăcat în uniformă, cu cămașă albă și cravată și intram aproape tremurând pe poarta unui vechi și prestigios liceu – a treia generație din familie. La liceu atmosfera era alta decât la școala generală. Încă din prima zi, observând diferența de nivel dintre mine și elevii care absolviseră acolo gimnaziul m-a apucat groaza.

Noua dirigintă, profesoară de fizică, nu avea veleități regizoral-artistice, dar eu doream să fiu ascultat, să apar în prim plan, cu reflectoare, aplauze.

În jurul meu e noapte înstelată, caldă și liniștită. Florile acoperite cu rouă strălucesc în lumina lunii ca niște nestemate de mare preț. Ele se mișcă încet în adierea vântului. Luceafărul a pus ochii pe cea mai gingașă floare pe care prietena ei, regina nopții, o acoperă reflectându-i razele prietenoase. Stelele nerăbdătoare urcă lin pe cerul senin, în timp ce luminile se sting, transformându-se în eterne făclii care vor lumina trecerea mea efemeră prin timpul infinit. Parcă pe neauzite apare Luna, schimbând direcția luminii și odată cu ea legătura dintre cele două lumi, dintre vis și realitate.

Pe neașteptate aud vântul șuierând amenințător și doamna profesoară de franceză țipă la Gabriel. Parcă el e sigurul care nu e atent? Profesoara tună:

– Lasă, măi băiete! Taci din gură!

Oare ce i-o fi cășunat? Poate că el pare mai somnoros ca mine? Somnoros? Dar eu nu dormeam, doar visam. Oare aveam ochii deschiși urmărind-o precum vulturul își caută prada? Eu vulturul și ea veverița? Curată nebunie! De fapt, nu avea coadă, ci niște picioare superbe, ca divele ecranului din anii interbelici.

Însă timpul care nu este de partea nimănui își impune imperturbabil direcția; stelele pălesc ca niște lumi strălucitoare care cu timpul se retrag pentru ca soarele pauzei să-și facă apariția…

Totul a fost anost până la prima informare politică. De obicei acestea erau făcute de Jolie, secretara UTC. Dar odată profesoara de filozofie, dna Genoveva Bernic, a spus că n-ar fi rău ca la următoarea inspecție să vorbească o elevă și un elev. Interesant, elevii au fost întrebați dacă se oferă cineva voluntar să o acompanieze pe frumoasa și inteligenta Jolie. Eu aș fi îndrăznit, dar cum nimeni nu se oferea, îmi era frică – cum aș putea eu, abia sosit în liceu, într-o clasă unde majoritatea elevilor se cunoșteau de atâția ani, să fiu partenerul „principalei actrițe UTC”? Totuși, cine știe cum, probabil prin limbajul corpului, profesoara de filozofie și îndrumătoarea UTC a ghicit și m-a propus pe mine. În sinea mea mă bucuram, dar frica mă paraliza și în loc să-i mulțumesc, am miorlăit un „da” sfios, în hohotele de râs ale întregii clase urmate de aplauze și felicitări. Oare pentru că ei scăpaseră?

Jolie și cu mine am primit să dezvoltăm câte două teme fiecare. De ce patru teme la doi elevi și nu la patru? Mister!

Aveam trei săptămâni până la inspecție și pe atunci nu existau computere cu programul Word care să numere cuvintele sau caracterele. Am pornit de la tema mai ușoară, am scris câteva ciorne, apoi am trecut la cronometrare. Până la urmă am reușit să-mi impun un ritm verbal aproape constant și am înțeles câte rânduri pot citi pe minut. Aceasta era „poarta de deschidere” către expunere. Știam câte rânduri pot citi în cinci minute și mi-am dat silința să reușesc. Apoi am trecut la îmbunătățirea dicției și peste vreo două zile m-am considerat suficient de pregătit.

La sfârșitul gimnaziului, cu un împrumut de la Casa de Ajutor Reciproc, ai mei cumpăraseră un casetofon Philips. Când eram singur acasă, adică de la prânz până la ora patru după-amiază, mă așezam în fața oglinzii, cu ceasul și cu casetofonul pornit pe înregistrare. Îmi studiam în oglindă gesturile, ascultam și reascultam înregistrările. Noroc că aveam o oglindă mare.

În ziua inspecției aveam un trac mai mare ca atunci când jucasem rolul Chiriței pe scena sacră a Teatrului Național. La teatru mă ajutase diriginta, dna Lungeanu, și aveam sprijinul psihologic al mamei, dar aici eram singur.

Eram partenerul superbei și experimentatei Jolie, în fața unor „mutre ostile” cum mi se păreau mie majoritatea inspectorilor și crema profesorilor școlii. Evident că mi-am pus tot sufletul, dicția și intonația de care eram în stare în această banală informare politică și spre marea mea mirare, totul s-a desfășurat excelent, am primit chiar aplauze sporadice din partea unor colegi mai năstrușnici. Aplauze la o informare politică??

La sfârșit, pe culoar, l-am văzut pe directorul liceului apropiindu-se împreună cu o doamnă:

– Doamna inspectoare de științe politice dorește să-ți mulțumească personal.

Nu prea știu ce era în mintea ei, dar mi-a spus:

– Datorită alurii tale (a se citi burticos) te-am recunoscut din primul moment. Mi-am adus aminte de prestația ta de pe scena Teatrului Național și aveam impresia că, de fapt, te simți acolo. Tovarășul director Ciută mi-a spus că ai scris singur prezentarea și te felicit!

Mă simțeam în al nouălea cer. După pauză m-a felicitat și doamna dirigintă Florica Naghel:

– Dacă la fizică și matematică ai avea aceeași strălucire…

Ea s-a oprit, dar eu am înțeles. Făceam parte dintr-o clasă specială de matematică-fizică.

După ora de fizică, în pauză, o colegă „bine intenționată” a urcat pe piedestalul catedrei și, maimuțărindu-se și făcând o reverență, a recitat niște versuri privindu-mă direct:

Pu-pu-pu la UTC,

Pu-pu-pu la PCR

Înghițind rahat rahat,

Uite-așa m-am ridicat.

Orele următoare nici nu mai știu ce a fost. Seara, singur acasă, numai că n-am plâns. Unde mă ridicasem? Nici măcar nu eram membru UTC. Iar membru PCR nu am fost niciodată.

Peste două zile, la ora de matematică, scos la tablă, o dădeam din colț în colț și nu găseam un răspuns rezonabil. Dna profesoară Elena Romanescu m-a complimentat:

– Locul tău este la o stație de tramvai distanță!

Toată clasa a înțeles la ce se referea – Liceul de artă Octav Băncilă, Secția dramatică.

Am fugit din clasă în râsetele colegilor. Tensiunea psihologică era prea mare pentru un adolescent nu prea sigur pe el.

Dacă am mai făcut informări politice? Desigur, la fiecare două săptămâni și întotdeauna cu ceasul pe bancă. Pe hârtia de pe care citeam îmi însemnam cu cerneală roșie sfârșitul fiecărui minut și îmi subliniam cuvintele pe care trebuia să le accentuez. Întotdeauna vorbeam cu deosebită elocvență și aplomb – așa credeam eu – spre marea distracție a colegilor. Adesea chiar și doamna dirigintă zâmbea ciudat, ceea ce i se întâmpla extrem de rar, dar aproape totdeauna când „conferențiam”. În rest era ca un comandant de regiment de la care, vrei, nu vrei, înveți fizica. Și am învățat. Abia mai târziu aveam să-mi dau seama.

La sfârșitul clasei a XII-a, doamna dirigintă m-a chemat în laboratorul de fizică și mi-a spus între patru ochi:

– Pe parcursul acestor patru ani ți-am urmărit cu mare interes informările politice și dările de seamă și cred că, de fapt, prezentai un spectacol. Un spectacol destinat DOAR ȚIE, fără să-ți pese ce se întâmplă în jur, că unii dorm în ultimele bănci, alții joacă poker, își copiază temele, unele colege își aranjează părul sau visează la vreun Făt Frumos cu automobil. Tu erai totul: scenarist, regizor, actor unic și principalul spectator – în afară de mine care în sinea mea te-am aplaudat întotdeauna, oferindu-ți câte un zâmbet discret.

Cred că ești ceva special, îți creezi o armură față de problemele și nedreptățile din jur. Aplici un fel de „teorie a relativității” în care nimeni și nimic nu-ți mai influențează traiectoria galactică alunecând pe liniile unor câmpuri magnetice favorabile, mărindu-ți viteza și acumulând energia necesară străpungerii altor bariere energetice considerate ostile, iar în mintea mea mi te închipuiam un fel de Winston Churchill pe care niciun obstacol nu l-a putut opri să câștige războiul.

Poate în acel sfert de oră – l-am cronometrat și niciodată nu intrai în minutul al șaisprezecelea – „te durea-n cot” de tot și de toate. Exceptând starea fizică, sigur că atunci nu te afli în liceu și cu atât mai puțin în clasă. Conform unui program deja memorat, privești foarte puțin hârtia. Zbori printre stele și galaxii pe o traiectorie necunoscută, dar dinainte stabilită ori estimată, pentru care ai muncit din greu.

Eram uluit, incapabil să spun ceva. Până atunci, niciodată, dar absolut niciodată, în relațiile noastre nu lăsase să se strecoare vreo geană de sensibilitate artistică. Ea a sesizat situația. Îmbrățișându-mă și sărutându-mă pe obraz a încheiat:

– Mult succes în viață, dragul meu!

Apoi mi-a deschis ușa și am ieșit împreună din laborator. Cu privirea încețoșată mi s-a părut că în colțul ochilor ei observasem o lacrimă. A fost ultima întâlnire dascăl-elev înaintea banchetului de terminare a liceului și poate singura de la om la om în cei patru ani petrecuți împreună.

Și totuși, am urmat „calea tehnică”, bazată pe fizica aplicată împletită cu destulă matematică, uneori superioară. Ciudat nu?!

Se anunță sfârșitul alarmei aeriene și doresc să mulțumesc sincer tuturor învățătorilor care timp de două decenii au transformat copilașul plângăcios care se ascundea după fusta mamei în inginerul electric capabil să stăpânească energia necesară multor semeni ai săi. Multe mulțumiri celor ce își duc bătrânețile și un pios gând de recunoștință celor ce au trecut într-o lume mai bună!

Florentino Himelbrand