În curând se împlinesc doi ani de când statul Israel a fost lovit în moalele capului, în cele mai adânci şi intime colţuri ale personalităţii locuitorilor săi. Durerea a pus stăpânire pe oamenii cărora le-au fost ucişi copiii, soţii, fraţii, soţiile şi cine nu?

La început au fost cei direct loviţi şi cei direct sinistraţi, apoi încet, încet, mass-media a răspândit felurite ştiri din care au ieșit la iveală erorile, inconştienţa, lipsa de pregătire şi aroganța premierului Netanyahu, a guvernului și, mai ales, ale armatei, de-a lungul multor ani. În ciuda succeselor militare ale armatei israeliene care a pornit un război împotriva teroriştilor Hamas, conflagraţia a adus cu sine soldaţi ucişi al căror număr se apropie de patru cifre, în timp ce numărul răniţilor depăşeşte demult cinci cifre.

Războiul acesta nemilos continuă de doi ani și între timp, statul Israel coboară tot mai mult în ochii celor ai căror membri de familie s-au întors într-un sicriu – ori nu s-au întors deloc. Odată cu aceasta, pe măsura trecerii timpului şi a lipsei de perspectivă pentru sfârşitul acestui război, cât şi a unui program asupra reorganizării Fâşiei Gaza, ţările lumii, care au oferit în decursul ultimelor zeci de ani sprijin moral şi militar Israelului, s-au retras treptat din această colaborare, învinuind Israelul de o comportare inumană şi nejustificată faţă de sutele de mii de locuitori ai Gazei, strămutaţi de câteva ori dintr-un loc în altul. În paralel, mii, dacă nu zeci de mii, de israelieni sunt îngroziți și disperați de neputinţa guvernului de a ajunge la o înţelegere cu Hamas pentru eliberarea tuturor ostaticilor. În acești doi ani au avut loc câteva schimburi de prizonieri şi o parte dintre ostatici s-au întors, unii vii, alţii ucişi de Hamas sau de alte grupări teroriste. Hamas a pierdut principalii conducători militari şi politici aflați în subteranele din Gaza.

Israelul a acţionat pe mai multe fronturi: în Liban, în Siria de curând eliberată de sub stăpânirea lui Bashar Assad, dar au avut loc și atacuri la distanţe mari, ajungând în Iran, Yemen și chiar în Qatar, dacă includem încercarea (eșuată) de a elimina conducerea Hamas aflată la Doha. Oare cum ar fi arătat dacă membrii delegaţiei israeliene (ştim doar ce funcții înalte îndeplineau în securitatea statului!) ar fi fost închiși și li s-ar fi pus condiţii inacceptabile? Ceea ce a făcut statul Israel are un iz imoral, cu siguranţă pentru cei care privesc lucrurile de la Élysée sau de la Bundestag.

Dar într-o ţară în care populaţia care participă la război este limitată, resursele umane se epuizează și în curând şi resursele de echipament militar vor fi în pericol.

Și iată că 7 octombrie se apropie pentru a treia oară. Mai sunt doar câteva zile până la următoarea adunare de protest organizată de reprezentanţii regiunii de Sud, vecina Gazei, regiunea în care a început tragedia. Probabil, ca şi în anul trecut, se va cere numirea unei comisii de anchetă ai cărei membri să fie aleşi cu maximum de responsabilitate. În același timp, la fiecare câteva zile, se organizează demonstraţii gălăgioase pe şosele sau în apropierea reședinței lui Benjamin Netanyahu.

Mama unuia dintre ostatici, una dintre protestatarele cele mai vehemente din ultima perioadă, a declarat că în momentul în care un reprezentant al forțelor de ordine se apropie de demonstranţi, ei îşi vor da foc, în semn de revoltă şi protest.

În ultimele zile se vorbeşte despre tendinţa de-a dreptul înfricoşătoare a liderului Likud de a aborda o politică cu caracter autarhic, prin care Israelul să devină o Spartă a secolului XXI. Se preconizează că țara va fi obligată să-şi asigure ea însăși necesităţile economice, poate şi pe cele militare. Este o situație tristă, în care întreaga lume îşi manifestă consternarea faţă de hotărârile guvernului israelian în raport cu noua fază a războiului din Gaza. Conducătorii europeni se îndreaptă în direcția unor hotărâri economice şi politice împotriva Israelului, hotărâri suficient de aspre ca să-i facă şi pe cei indiferenţi să se întrebe care va fi viitorul lor și al generaţiilor următoare în Israel.

Mulți se tem să se identifice ca israelieni în străinătate. Ce poate fi mai absurd, amintind de situaţii pe care nu le-am dori din trecutul existenţei evreilor în lume, chiar şi în România.

Aş dori să public în continuare unul din micile “discursuri” scrise pe Facebook aproape zilnic de Prof. Minna Rosen[1], fost cadru academic la Universitatea din Haifa. Sunt pagini de protest, în care Prof. Rosen îşi exprimă punctul de vedere în raport cu realitatea israeliană, revolta împotriva guvernului actual şi, mai ales, a conducătorului acestui guvern. Am tradus aceste cuvinte, care sunt impresionante, dar fac şi pielea de găină, în special pentru că sunt acuzări tranşante la adresa acestor instanţe umane şi administrative. Public acest text cu aprobarea Prof. Rozen.

Nu pot face mai mult decât să-mi dezvălui aici sumbra profeție. La demonstraţii nu mai pot participa, fizic sunt sleită de puteri. Presupun că algoritmul care deservește regimul îmi va împinge acest text spre sfârșitul informațiilor publicate, dar nu mă pot opri, scriu, aşa cum fac aproape zi de zi.

Statul Israel se îndreaptă într-o direcție sinucigașă și nu știu dacă mai există o cale de întoarcere.

Am permis unui grup criminal și corupt să ne conducă viețile. Stăm deoparte în fața acțiunilor sale criminale, pentru că este ilegal să refuzi, ilegal să participi la greve, ilegal să înlături regimul, dar el însuși este ilegal prin acţiunile sale actuale, dar şi cele trecute, un regim care ne-a întins o capcană. Este un regim care sacrifică fiii și fiicele ţării pentru a-și păstra puterea și a-și continua viața de plăceri. Este capcana unui regim care își abandonează ostaticii unei morți nemiloase şi o face fără să clipească, capcana unui regim care face eforturi să elimine orice educație la o gândire liberă și creativă, capcana unui regim hotărât să ne închidă ușa spre lumea din jur, capcana unui regim care ne suge viața ca un vampir. Și noi tăcem. Protestele nu au aproape niciun efect asupra bandei aflate la guvern. De multă vreme poliția servește regimul, sistemul judiciar a devenit un paria, instituțiile care ar trebui să asigure existenței statului tremură de frică.

Aceste opinii ale unuia dintre oamenii cei mai echilibraţi, cei mai înzestraţi intelectual, cei mai reprezentativi pentru lumea academică pe care mi-a fost dat s-o cunosc în ultimele două decenii, sunt un strigăt de durere adresat politicienilor israelieni aflați la guvernare.

Auzim în ultimele săptămâni pe conducătorii statelor europene spunând clar că sprijină formarea unui stat palestinian; în momentul de faţă, 157 de state ar vota în favoarea acestei inițiative. Și asta nu este o noutate, subiectul a fost discutat de nenumărate ori la ONU, începând din 1947.

Aşa cum stau astăzi lucrurile, cu siguranţă că Israelul a contribuit ca statele lumii să susţină această idee. Dacă s-a începutul cu tragedia din 7 octombrie, treptat s-a ajuns la percepția actuală a statelor lumii privind ceea ce se întâmplă în Gaza. Israelul nu mai este văzut ca victimă, ci ca agresor.

Adevărul? Nu cred că există vreunul. Tragedia familiilor cărora în 7 octombrie le-au fost ucise în mod sălbatic rudele se contopeşte cu tragedia părinţilor soldaţilor căzuți pe front şi a familiilor rezerviştilor. Durerea adâncă este o prezenţă zilnică pentru oricine mai are puterea să o privească în faţă. În acelaşi timp, imaginile Gazei distruse şi elucubraţiile preşedintelui SUA despre viitorul acestui teritoriu blestemat rănesc.

Întrebarea privind viitorul rămâne şi astăzi fără răspuns, cu doi ani mai târziu. Iar ziua NENOROCIRII, Kaf bet beTișrei,[2] se va adăuga la Tișa be Av,[3] ziua în care asupra poporului evreu s-au abătut o sumedenie de nenorociri în decursul timpului. Spre deosebire de celelalte, nenorocirea din 7 octombrie ar fi putut și ar fi trebuit să fie prevenită.

Să ne dorim ca agonia să se încheie cu cât mai mulți ostatici rămași în viață. Cred de asemenea că problemele locale nu se vor putea rezolva fără întemeierea unui stat palestinian, care va trebui tras la răspundere pe plan internațional, în cazul oricăror crime viitoare înfaptuite împotriva Statului Israel.

Veronica Rozenberg

Haifa, 23 septembrie 2025

[1] https://minnarozen.co.il/

[2] Kaf Bet be Tișrei, ziua a 22-a a lunii Tișrei (prima lună din calendarul ebraic)

[3] 9 be Av, a 9-a zi a lunii Av (a 11-a luna din calendarul ebraic, socotind numărătoarea de la Rosh Hashanah (Anul Nou) din luna Tișrei). Este considerată ca data la care au fost distruse Primul (587-586 BCE) și al Doilea Templu (70 CE) din Ierusalim.