În ultimele luni, asupra Israelului se exercită presiuni extraordinare pentru a accepta un stat palestinian, acest demers fiind considerat drept soluția miraculoasă pentru terminarea războiului din Gaza și eliberarea ostaticilor. Cei care au propus această formulă vor să ofere palestinienilor din Gaza și din Cisiordania o speranță în viitorul lor, în sensul că un stat palestinian ar putea să-și rezolve singur problemele care decurg din calitatea statală, fără amestec, doar cu sprijin din afară, că vor dispune de instrumentele pentru a lua cele mai bune decizii care să creeze condițiile unei coexistențe pașnice cu statul evreu pe care să-l recunoască drept partener.
Să presupunem că autoarele propunerii statului palestinian sunt conduse de bunăvoință, că nu au acționat constrânse de presiunea opiniei publice, formată în mare parte dintr-o populație musulmană neintegrată, din extremiști de dreapta și de stânga și din antisemiți și că resping ca nerealistă (deși n-ar trebui) declarația premierului Benjamin Netanyahu că este vorba de recompensarea terorismului respectiv a Hamas. Din păcate, alături de lansarea propunerii, un demers mai degrabă propagandistic care „sună bine”, nu cunoaștem vreun plan bine definit al căii prin care s-ar realiza acel stat palestinian. Iar dacă totuși ar reuși să fie impus, cum ar arăta.
Să purcedem puțin la istorie și să precizăm că palestinienii, respectiv populația arabă care trăia alături de cea evreiască în Palestina mandatară, a respins propunerea ONU de a crea un stat al ei. Ideea lumii arabe din acea perioadă (1947) a fost un stat arab da, dar fără evreii pe care trebuiau să-i arunce în mare. Nu le-a reușit, evreii au format Israelul și au câștigat niște războaie. Totuși, comunitatea internațională a dorit să-i satisfacă pe palestinieni. Prin negocieri între cele două părți s-a și ajuns la o primă etapă în care s-a instituit o autonomie palestiniană, dar toate propunerile israeliene și americane, în care Israelul a fost dispus la concesii majore, au fost respinse de Yasser Arafat. Pe parcurs, lucrurile s-au înrăutățit, au urmat intifadele, atentatele teroriste antiisraeliene, atmosfera a devenit nocivă. Între timp, conflictul interpalestinian s-a adâncit, iar teritoriile care ar fi trebuit să formeze viitorul stat palestinian – Cisiordania și Gaza – au ajuns să fie conduse de două entități palestiniene diferite: unul de Autoritatea Palestiniană, celălalt de organizația teroristă din Gaza. Și chiar dacă a existat o colaborare între Autoritatea Palestiniană și Israel, scopul Hamas a fost de la început distrugerea statului evreu.
În aceste condiții, de prin 2014, problema statului palestinian a dispărut de pe agendele politice. Statele arabe din zonă au menținut cererea pentru un stat palestinian, dar nu au făcut niciun pas către realizarea acestui deziderat. La început a fost o condiție pentru negocierea apropierii de Israel, dar odată cu semnarea Acordurilor Abraham, doar Arabia Saudită l-a menținut drept condiție. Acum, odată cu tsunamiul declarațiilor europene (și nu numai) în favoarea statul palestinian, s-au alăturat și statele arabe.
Dacă mie personal această măsură mi se pare o himeră, aș motiva-o din considerente pragmatice. Țelul urmărit este terminarea războiului din Gaza, eliberarea ostaticilor, dispariția Hamas din peisaj și coexistența pașnică. Cu sau fără un stat palestinian, Hamas nu va renunța la prezența în Gaza. Despre ce fel de coexistență pașnică se poate vorbi cu organizația teroristă care vrea să repete 7 octombrie? Ce fel de coexistență, când generații de copii și tineri palestinieni au fost educați în spiritul urii față de evrei, la care s-a adăugat și războiul din Gaza care i-a lăsat fără cămin? Este foarte dificil să le explici că acest război a fost spre binele lor. Apoi, cum se vor rezolva problemele de securitate pentru Israel care dorește păstrarea văii Iordanului? Se vorbește despre forțe de menținere a păcii venite din statele arabe. În ce măsură vor fi ele acceptate de cele două părți? Și, mai ales, cine va conduce acel ”stat palestinian”, cineva în care ambele părți să aibă încredere? Cum se vor rezolva problemele economice? Cine va reconstrui Gaza și va oferi locuri de muncă cetățenilor? Și, în ultimă sau primă instanță, cum se va crea încrederea, deoarece, să nu uităm, chiar în perioada acordurilor de la Oslo, când se negociau condițiile pentru un stat palestinian, eșecul s-a datorat lipsei de încredere că cele prevăzute s-ar fi și realizat. Acum, după un deceniu de ură și trei ani de război, încrederea a ajuns la nivel zero sau negativ. Dacă Benjamin Netanyahu a respins ideea și a declarat că niciodată nu va accepta un stat palestinian alături de Israel, cele de mai sus sunt motivele care, din păcate, justifică decizia Israelului.
Ultima propunere de pace americană care cuprinde 20 de puncte trasează pentru prima dată, alături de încheierea războiului și eliberarea ostaticilor, cât şi viitorul Gazei. Este pentru prima dată când îl vede cu populația rămasă pe loc și nu fără ea, cum preconiza o idee a președintelui Trump. Măsurile au în vedere reconstrucția, crearea unor structuri democratice, eliminarea Hamas și un fel de reeducare a populației. Toate acestea, au spus cei care au avut acces la acest document, ar deschide calea spre realizarea unui stat palestinian, deci o schimbare a poziției americane.
Chiar dacă aceasta va fi situația și Hamas va accepta până la urmă condițiile, ceea ce e greu de crezut, care va fi orizontul de timp în care încrederea va fi în așa măsură restabilită încât se va putea vorbi de posibilitatea coexistenței pașnice? Nu cred că generațiile noastre o vor apuca.
Eva Galambos
11 Comments
“Cei care au propus această formulă vor să ofere palestinienilor din Gaza și din Cisiordania o speranță în viitorul lor, în sensul că un stat palestinian ar putea să-și rezolve singur problemele care decurg din calitatea statală, fără amestec, doar cu sprijin din afară, că vor dispune de instrumentele pentru a lua cele mai bune decizii care să creeze condițiile unei coexistențe pașnice cu statul evreu pe care să-l recunoască drept partener.”
Comentariile mele asupra acestui pasaj:
Speranţa amintită ca fiind a “statelor” nu cred că are vreo bază în realitate, deoarece nimic din cele întâmplate, chiar de la Oslo încoace nu a dovedit această “speranţă”. Investiţiile făcute în decursul timpului tot de către aceste state nu au fost niciodată folosite în nici un fel în favoarea cetăţenilor palestinieni. Deci a preconiza ceea ce este scris mai sus e o fantezie ireală.
Al doilea paragraf al articolului în care se afirmă
“alături de lansarea propunerii, un demers mai degrabă propagandistic care „sună bine”, nu cunoaștem vreun plan bine definit al căii prin care s-ar realiza acel stat palestinian. Iar dacă totuși ar reuși să fie impus, cum ar arăta./
“vin într-un fel în contradicţie, cu cele scrise în primul paragraf, căci o “speranţă” precum e scris acolo, nu se potriveşte cu o totală incapacitate, fie ea doar imaginară, de punere în aplicare a hotărârii înfiinţării statului palestinian.
În purcederea istorică făcută în articol, lipseşte accentul pe elementul principal care a schimbat direcţia eventualelor legături între palestinieni şi statul Israel. Punctul esenţial care a apărut în acea succesiune de evenimente cu caracter violent şi războinic, a fost atunci când a apărut mişcarea Hamas, o mişcare a cărei apariţie, a fost o derivată din legătura cu Organizaţia Fraţilor Musulmani, organizaţie extremistă a musulmanilor Sunni. Ahmed Yassin, cel care a pus fundamentul Hamas, a fost cel care a condus ideologia extremistă a organizaţiei al cărei prim deziderat era şi mai este să stăpânească singură, întregul teritoriu al Israelului, alături de teritoriile Gaza şi Cisiordania. După apariţie, Hamas şi Autoritatea Palestiniană ca două fracţiuni distincte şi conflictuale,şi-au împărţit teritoriul, iar Hamas, a fost sprijinită de la înfiinţare de statul Israel (ruşine, lipsă de înţelegere şi de viziune a viitorului, de la începutul începuturilor, făcând abstracţie de esenţa acestui Hamas, extremismul musulman distrugător).
Dacă noul program al lui Trump, aflat în aceste ore, zile în faza de definitivare a hotărârii comune pentru un armistiţiu între Israel şi Hamas, va reuşi să aducă “vestea cea mare” rămâne de văzut.
Atâta timp cât religia este factorul decisiv în abordarea unei politici de schimbare a locurilor împărţite de Israel cu palestinienii, şansele sunt minime. Pe de altă parte populaţia palestiniană, ar trebui să treacă un salt calitativ, pentru care un conducător potrivit ar fi de mare necesitate. Altfel conflictul va rămâne în aceeaşi fază cu fluctuaţii mai slabe sau mai puternice, iar Israelul va rămâne un stat militarizat în care armata este principala sursă de sprijin al existenţei populaţiei sale.
De regulă, am multe suspiciuni legate de ceea ce scrieti, dar aici fiecare cuvânt este adevărat. Din păcate, de la Războiul de Șase Zile din 1967, evreii, în mai multe rânduri, au încercat să facă pace contra teritorii, fără succes, până la Acordurile Abraham.
Era sa va confund, vazand comentariul dvs inaintea aprobarii. Oricum m-ati facut sa zambesc !!!
Asta apropos de entuziasmul altora fata de articolul Dnei Eva Galambos, pe care din pacate nu l-am impartasit !!!
Cred că Doamna Galamboș merită gratitudinea noastră pentru această sinteză excelent structurată și documentată. Ar fi de dorit o largă răspândire a articolului spre lămurirea celor nedumeriți, străini de problemă când nu de-a dreptul ostili sau indiferenți.
Reverență autoarei. Despre speranță…vom mai vedea.
Un articol înţelept
Din păcate nimeni nu cunoaște adevărul „adevărat”. Cu toții suntem mințiți și manipulați de multă vreme. Oricum așa nu se mai poate. Războiul nu duce la nimic. Doar moarte și ură. Forța nu poate distruge o ideologie. O asemenea schimbare are nevoie de foarte mult timp și desigur de ajutor din afară. Palestinienii ( nu știm în ce proporție ) nu suportă ideea existenței Israelului dar eu cunosc și mulți israelieni (nu cunosc proporția )care ar dori să se „extindă”
Un articol excellent!
In conditiile actuale, totul este o utopie. Arabii nu vor pace cu Israelul sub nici o forma.
Modul in care Anuar Saadat a fost “rasplatit” de semenii lui, pentru pacea cu Israelul este o dovada elocventa.
Nu suntem doriti aici si existenta noastra in mijlocul acestui ocean islamic este numai o chestiune de cine va fi mai tare.
Răspunsul este simplu: NU. Nu pentru că israelienii nu o doresc, ci pur și simplu pentru că palestinienii nu o doresc. Din punct de vedere istoric, Acordurile de la Oslo din 1993, încheiate în timpul primei intifade, se ocupau doar de autonomia condusă de Autoritatea Palestiniană. Ideea unui stat a apărut mai târziu în anul 2000, în timpul încercării prim-ministrului Ehud Barak de la Camp David de a ajunge la un acord cu Yasser Arafat. Statul palestinian ar fi primit 92% din Cisiordania și capitala sa la Ierusalim. Încercarea a eșuat. În 2007, prim-ministrul Ehud Olmert a mers mai departe, iar în timpul conferinței de la Annapolis a promis statului palestinian că 96% din teritoriu plus cele 4% lipsă vor fi returnate din sud. Capitala statului la Ierusalim. Restituirea Muntelui Moriah (Muntele A-Beit), cel mai sfânt loc pentru evrei aflat sub jurisdicție palestiniană. Un tunel între Cisiordania și Fâșia Gaza. Cea mai mare ofertă. În cele din urmă, această propunere a fost și acum respinsă de Mahmoud Abbas, succesorul lui Arafat. În 2009, într-un discurs la Universitatea Bar Ilan din Tel Aviv, prim-ministrul Benjamin Netanyahu și-a explicat viziunea politică cu privire la conflictul israeliano-palestinian, printre altele, Netanyahu și-a exprimat sprijinul de principiu pentru înființarea unui stat palestinian. Astăzi, viziunea palestinienilor este ocuparea Israelului (from the river to the sea) și, prin urmare, Netanyahu este în prezent împotriva înființării unui stat palestinian.
Excelent articol !
Articolul creionează situaţia actuală, privind tratativele de încheiere a conflictului, în condiţiile unui val de recunoaşteri formale ale statului palestinian, din partea unor ţări mari şi puternice, care nu au făcut asta, timp de peste 40 de ani. Cred că e nevoie se o foaie de parcurs pentru reconciliere. E greud e prognozat în ce măsură poate fi pus în aplicare. Cred că va fi extrem de dificil să se pornească pe drumul împăcării, darmite să se finalizeze proiectul celor două state! Dar sper că se va obţine un armistiţiu mai lung, un răstimp în care să se poată trăî într-o vecinătate suportabilă. Restul, eventual, va veni în viitor-