În ultimele luni, asupra Israelului se exercită presiuni extraordinare pentru a accepta un stat palestinian, acest demers fiind considerat drept soluția miraculoasă pentru terminarea războiului din Gaza și eliberarea ostaticilor. Cei care au propus această formulă vor să ofere palestinienilor din Gaza și din Cisiordania o speranță în viitorul lor, în sensul că un stat palestinian ar putea să-și rezolve singur problemele care decurg din calitatea statală, fără amestec, doar cu sprijin din afară, că vor dispune de instrumentele pentru a lua cele mai bune decizii care să creeze condițiile unei coexistențe pașnice cu statul evreu pe care să-l recunoască drept partener.
Să presupunem că autoarele propunerii statului palestinian sunt conduse de bunăvoință, că nu au acționat constrânse de presiunea opiniei publice, formată în mare parte dintr-o populație musulmană neintegrată, din extremiști de dreapta și de stânga și din antisemiți și că resping ca nerealistă (deși n-ar trebui) declarația premierului Benjamin Netanyahu că este vorba de recompensarea terorismului respectiv a Hamas. Din păcate, alături de lansarea propunerii, un demers mai degrabă propagandistic care „sună bine”, nu cunoaștem vreun plan bine definit al căii prin care s-ar realiza acel stat palestinian. Iar dacă totuși ar reuși să fie impus, cum ar arăta.
Să purcedem puțin la istorie și să precizăm că palestinienii, respectiv populația arabă care trăia alături de cea evreiască în Palestina mandatară, a respins propunerea ONU de a crea un stat al ei. Ideea lumii arabe din acea perioadă (1947) a fost un stat arab da, dar fără evreii pe care trebuiau să-i arunce în mare. Nu le-a reușit, evreii au format Israelul și au câștigat niște războaie. Totuși, comunitatea internațională a dorit să-i satisfacă pe palestinieni. Prin negocieri între cele două părți s-a și ajuns la o primă etapă în care s-a instituit o autonomie palestiniană, dar toate propunerile israeliene și americane, în care Israelul a fost dispus la concesii majore, au fost respinse de Yasser Arafat. Pe parcurs, lucrurile s-au înrăutățit, au urmat intifadele, atentatele teroriste antiisraeliene, atmosfera a devenit nocivă. Între timp, conflictul interpalestinian s-a adâncit, iar teritoriile care ar fi trebuit să formeze viitorul stat palestinian – Cisiordania și Gaza – au ajuns să fie conduse de două entități palestiniene diferite: unul de Autoritatea Palestiniană, celălalt de organizația teroristă din Gaza. Și chiar dacă a existat o colaborare între Autoritatea Palestiniană și Israel, scopul Hamas a fost de la început distrugerea statului evreu.
În aceste condiții, de prin 2014, problema statului palestinian a dispărut de pe agendele politice. Statele arabe din zonă au menținut cererea pentru un stat palestinian, dar nu au făcut niciun pas către realizarea acestui deziderat. La început a fost o condiție pentru negocierea apropierii de Israel, dar odată cu semnarea Acordurilor Abraham, doar Arabia Saudită l-a menținut drept condiție. Acum, odată cu tsunamiul declarațiilor europene (și nu numai) în favoarea statul palestinian, s-au alăturat și statele arabe.
Dacă mie personal această măsură mi se pare o himeră, aș motiva-o din considerente pragmatice. Țelul urmărit este terminarea războiului din Gaza, eliberarea ostaticilor, dispariția Hamas din peisaj și coexistența pașnică. Cu sau fără un stat palestinian, Hamas nu va renunța la prezența în Gaza. Despre ce fel de coexistență pașnică se poate vorbi cu organizația teroristă care vrea să repete 7 octombrie? Ce fel de coexistență, când generații de copii și tineri palestinieni au fost educați în spiritul urii față de evrei, la care s-a adăugat și războiul din Gaza care i-a lăsat fără cămin? Este foarte dificil să le explici că acest război a fost spre binele lor. Apoi, cum se vor rezolva problemele de securitate pentru Israel care dorește păstrarea văii Iordanului? Se vorbește despre forțe de menținere a păcii venite din statele arabe. În ce măsură vor fi ele acceptate de cele două părți? Și, mai ales, cine va conduce acel ”stat palestinian”, cineva în care ambele părți să aibă încredere? Cum se vor rezolva problemele economice? Cine va reconstrui Gaza și va oferi locuri de muncă cetățenilor? Și, în ultimă sau primă instanță, cum se va crea încrederea, deoarece, să nu uităm, chiar în perioada acordurilor de la Oslo, când se negociau condițiile pentru un stat palestinian, eșecul s-a datorat lipsei de încredere că cele prevăzute s-ar fi și realizat. Acum, după un deceniu de ură și trei ani de război, încrederea a ajuns la nivel zero sau negativ. Dacă Benjamin Netanyahu a respins ideea și a declarat că niciodată nu va accepta un stat palestinian alături de Israel, cele de mai sus sunt motivele care, din păcate, justifică decizia Israelului.
Ultima propunere de pace americană care cuprinde 21 de puncte trasează pentru prima dată, alături de încheierea războiului și eliberarea ostaticilor, cât şu viitorl Gazei. Este pentru prima dată când îl vede cu populația rămasă pe loc și nu fără ea, cum preconiza o idee a președintelui Trump. Măsurile au în vedere reconstrucția, crearea unor structuri democratice, eliminarea Hamas și un fel de reeducare a populației. Toate acestea, au spus cei care au avut acces la acest document, ar deschide calea spre realizarea unui stat palestinian, deci o schimbare a poziției americane.
Chiar dacă aceasta va fi situația și Hamas va accepta până la urmă condițiile, ceea ce e greu de crezut, care va fi orizontul de timp în care încrederea va fi în așa măsură restabilită încât se va putea vorbi de posibilitatea coexistenței pașnice? Nu cred că generațiile noastre o vor apuca.
Eva Galambos
