Număr vizualizări 902 ori

Războiul s-a terminat, după doi ani terifiant de grei pentru toți, pentru toate comunitățile, pentru toate taberele, pentru toți soldații, pentru toți civilii, pentru noi toți. Ultimii ostatici supraviețuitori au revenit acasă, la familiile lor, după o perioadă înfrigurată de speranță și așteptare. În ziua în care s-a semnat acordul de neagresiune și toți ostaticii rămași în viață au revenit la cuibul lor, am simțit cu toții o ușurare și o bucurie imensă amestecată cu o tot atât de mare tristețe. Ne doare sufletul pentru cei care nu au rezistat, pentru cei care au fost uciși cu cruzime în timpul detenției, pentru familiile care mai așteaptă cadavrele celor dragi ca să-i poată înmormânta așa cum se cuvine după datină.

În plus, bucuria este umbrită și de o imensă grijă și teamă. Cum se va vindeca această rană vie și dureroasă, înfiptă adânc în credința și speranța noastră de pace reală și trainică? Cum vom reclădi ceea ce acești doi ani au incendiat și otrăvit? Suntem pierduți într-o mare de nedumeriri. Războiul s-a terminat, dar doliul continuă să ne copleșească. Oricât am vrea, este imposibil să ne întoarcem la situația dinainte de octombrie 2023 și, desigur, din perspectiva actuală nici nu este de dorit. Israelul este perturbat de conflicte interne și de o dezbinare fără precedent. Este greu de imaginat ieșirea din acest impas fără o schimbare radicală, strategică, nu un compromis tactic.

Sudul Israelului a fost crunt lovit în data fatidică de 7 octombrie și țara întreagă a jelit și a fost copleșită de deprimare, compasiune, neputință, dar și de supărare și revoltă și, din păcate și totuși explicabil, mulți oameni au răspuns urii prin ură. Pierderea valorilor morale care fac parte din tradiția noastră și care ne-au fost inoculate din primii ani de viață poate să ne transforme în fanatici răzbunători, periculoși și aroganți, ceea ce, după părerea mea și a altora ca mine, nu va aduce un serviciu acestui popor și acestei țări.

Dorința să vin la fața locului, să simt tragedia confraților mei cât mai direct, nu doar prin mass media, am avut-o deja după câteva luni de la acest eveniment. Totuși nu am avut curajul și puterea fizică să întreprind nimic în mod individual. Am așteptat o ocazie în care să mă alătur unui grup și aceasta s-a ivit acum, când Asociația Profesorilor, din care fac și eu parte, a organizat o vizită cu ghid local, martor, cunoscător de aproape al situației. În plus, speram să vorbesc cu oameni care au avut curajul să se întoarcă la casele lor pe aceste meleaguri crunt lovite. Și pentru acest lucru am fost nevoită să mai aștept. Majorității le-a trebuit un an, chiar mai mult, aproape doi ani, să ia o asemenea decizie grea. Desigur, nu toți s-au întors. Sunt unii care nu mai vor cu niciun chip să trăiască în locurile care i-au traumatizat definitiv, chiar dacă totul s-a reconstruit, chiar dacă rănile se vor cicatriza încetul cu încetul.

Prima oprire a fost în Sderot, acolo unde s-au dat lupte grele între cei câțiva polițiști de la sediu, lăsați singuri, de izbeliște, și zecile de teroriști. Clădirea poliției nu mai există, a explodat și a ars… În locul ei se înalță niște stâlpi stilizați, un fel de monument comemorativ, iar polițiștii au devenit eroi care s-au sacrificat salvând multe vieți civile.

Am auzit povești emoționante, amănunte despre desfășurarea evenimentelor. Apoi am vizitat dealul fetelor soldate, cele de la punctele de observație care, lipsite de apărare, au fost secerate cu ușurință și fără milă. Sunt stâlpi cu fotografiile lor, toate fete frumoase, tinere, pline de viață. Sub fiecare stâlp sunt lumânări, flori ofilite, altele proaspete. Foarte trist.

Am văzut câmpia imensă unde a avut loc Serbarea „Nova” și unde sutele de tineri iubitori de muzică au fost împușcați, unii luați ostatici, unde fete au fost violate și batjocorite înainte de a fi ucise. Aici totul s-a transformat în muzeu. Există un cimitir al celor peste o mie de mașini arse. Am văzut și câteva mașini capturate de la teroriști, celebra ambulanță care a reușit să salveze multe vieți, dar care, până la urmă, a fost lovită de o grenadă și a ars împreună cu ultimul transport. Te zdruncină miile de stâlpi cu fotografiile celor răpuși, și aceștia având la bază lumânări și flori.

Te uiți la fiecare, unii foarte tineri, alții ceva mai maturi, toți iubitori de frumos, de muzică, încrezători în viață, în pacea și dragostea dintre oameni și ei, pur și simplu, nu mai sunt, li s-a curmat în mod brutal firul vieții. Am vorbit cu localnici, cu oameni traumatizați care au trăit de aproape această tragedie. Mă așteptam să-și manifeste ura față de „hoardele” dușmane, dar mesajul pe care l-au transmis a fost în primul rând respectul profund pentru eroismul celor care s-au sacrificat încercând să salveze vieți și revolta profundă față de guvern și de conducerea armatei care au reacționat mult prea târziu.

Am străbătut Șoseaua 232, ”Șoseaua Morții” cum este numită. Am trecut pe lângă kibuțurile Nir Oz, Beeri, Kfar Aza, Alumim, Hațerim. Ni s-a spus că totul este refăcut și că o parte din populație s-a reîntors la casele lor. Grupul nostru a poposit în localitatea Nativ Haasara, situată cel mai aproape de granița cu Gaza; zidul despărțitor apărea în fața ochilor noștri la doar câțiva metri.

Am vorbit cu o persoană extraordinară, Ifat Ben Shoshan, foarte activă în comunitatea acestei așezări, un fel de leader. Povestea ei a avut asupra noastră un efect demoralizator, pentru că ne-a adâncit nedumeririle, acele interminabile întrebări fără răspuns. Nativ Haasara este o așezare prosperă, în care predomină case particulare și vile cu etaj. Ne-a povestit că de peste un an, de pe terasa ei vedea dincolo de zid pregătiri și exerciții serioase care i se păreau suspecte. Îngrijorată, a anunțat insistent autoritățile. Nici nu a fost singura. Sesizări vehemente veneau din toată zona. Cu cinci zile înainte de tragicul eveniment, Ifat Ben Shoshan simțea că atacul este iminent. Din nou a anunțat autoritățile, convinsă că se vor lua toate măsurile pentru a proteja populația civilă. Până în ultimul moment nu a crezut că vor fi părăsiți, lăsați la cheremul acestei dezlănțuiri barbare de o violență fără precedent. Când lucrurile au devenit clare, ea și soțul ei, fiecare cu câte unul din copii în mașină, au fugit spre centrul țării. Spre marele lor noroc, ambii au scăpat ca prin urechile acului. Primele câteva luni au locuit la hotel, apoi la rude, la Herzlia; acum trei luni s-au încumetat să se întoarcă la casa lor.

Ne-a impresionat atitudinea acestei femei integre, cu mintea clară, o femeie curajoasă, cu un caracter puternic. Ea ne-a mărturisit un lucru pe care, de fapt, cu toții îl știam demult: că probabil vor trece două-trei generații până când se va descoperi adevărul acestui eșec dramatic, nejustificat, al armatei și al guvernului. Când am întrebat-o pe ce grupare sau guvern crede că se poate baza în viitor, a răspuns scurt și cuprinzător: „PE MINE ÎNSĂMI”.

(Fotografii: Delia Jacob Bodea)

Delia Bodea Jacob