Număr vizualizări 438 ori
Războiul Mondial se terminase și, treptat, viața culturală a Clujului și-a reluat cursul. Au reînceput spectacolele de teatru, operă și teatru de păpuși, au apărut ziare și reviste noi, în limbile română și maghiară. Printre acestea s-a numărat și Dolgozó Nő (Femeia muncitoare), o publicație lunară în limba maghiară, organ al Uniunii Femeilor Antifasciste. Revista a funcționat între anii 1945–1989, sub egida Uniunii Democratice a Femeilor din România și, mai apoi, a Consiliului Național al Femeilor din RSR. Era o revistă de interes public, destinată femeilor de la orașe și sate, care cuprindea reportaje puternic politizate, dar și rubrici de sănătate, literatură, sport, sfaturi pentru gospodine.
La un moment dat, revista Dolgozó Nő a înființat și un supliment pentru copii, intitulat Kis Pajtás (Micul Prieten), care avea o trăsătură deosebită (poate unică): autorii articolelor erau copii care scriau sub îndrumarea unor redactori. Printre aceștia se număra și scriitoarea Lili Marton (1914–2000), pe care am avut onoarea s-o cunosc personal. Păstrez și azi cărțile pe care mi le-a dăruit. Mi-a plăcut mult A kőországi kisfiú (Băiețelul din țara de piatră), un roman cu elemente autobiografice, în care povestește cum a înfiat un băiat dintr-o familie numeroasă din Țara Moților.
Începând din 1950, Kis Pajtás nu a mai apărut ca supliment, ci a devenit o rubrică a revistei Dolgozó Nő, ocupând, de obicei, o foaie. Și încă ceva: nu a mai fost redactată de copii, ci de redactorii adulți, conținutul fiind intens politizat.
Printre micii redactori ai suplimentului se numărau și copii evrei, supraviețuitori ai Holocaustului. Unii scăpaseră trecând frontiera cu România, alții fuseseră ascunși de familii creștine, alții supraviețuiseră, împreună cu părinţii, în ascunzători din Clujul ocupat, iar alții făcuseră parte din Grupul Kasztner. Acești copii, câteva zeci la număr, avuseseră norocul de a nu ajunge în ghetoul de la Fabrica de cărămizi și de acolo la Auschwitz, împărtășind soarta zecilor de mii de copii de pe teritoriul Transilvaniei de Nord: trimiși direct în camera de gazare.
Iată câțiva dintre micii autori ai suplimentului Kis Pajtás, cei pe care am avut onoarea să-i cunosc personal:
Júlia Szilágyi (1936–2025) a devenit una dintre personalitățile literare emblematice ale Clujului: scriitoare, publicistă, eseistă, critic literar, cadru didactic universitar. În urmă cu zece ani mi-a dăruit cartea ei intitulată Álmatlan könyv (apărută și în română sub titlul Cartea insomniilor). Cartea vorbește, printre altele, despre copilăria și tinerețea ei, despre anii întunecați ai războiului și felul în care a reușit să se salveze. Menționez că Júlia Szilágyi a publicat și câteva articole în Baabel.
Zsuzsi Farkas a devenit medic stomatolog și cadru didactic al Facultății de Stomatologie din București, apoi medic la München. Ea mi-a povestit că, în fiecare săptămână, mergea împreună cu alți copii la sediul revistei Dolgozó Nő (Piața Unirii nr. 10) din Cluj, unde se țineau „ședințele de redacție” ale suplimentului Kis Pajtás.
Zsuzsi este sora mea mai mare și mama prof. E. Lengyel, directorul Institutului ginecologic din Chicago, unul dintre cei mai cunoscuți specialiști din lume în domeniul oncologiei ginecologice.
Judith Diamantstein (1935-2009) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj, secția de franceză. După mai mulți ani s-a stabilit în Franța, unde a devenit director cultural la Primăria din Lyon. S-a stins în urmă cu 15 ani.
O țin minte de la o vârstă tânără, fiindcă era cea mai bună prietenă a surorii mele, Zsuzsi. Venea des la Uzinele Electrice, unde tatăl ei lucra ca inginer. Clădirea de birouri era lipită de casa copilăriei mele de pe Str. Șincai și Judith trecea adesea pe la noi, ca să stăm de povești.
Andrei Zador a absolvit Institutul Politehnic din Cluj și a lucrat ca inginer și informatician la Uzina Tehnofrig din Cluj. În tinerețe a fost campion național la tenis de masă. După pensionare s-a aplecat asupra istoriei evreilor din Cluj, publicând mai multe cărți despre personalitățile evreiești, contribuția evreilor la industrializarea orașului, dar și despre istoria tenisului de masă clujean și a Uzinei Tehnofrig. De asemenea, după anul 2000, s-a implicat în proiectele importante ale Comunității Evreilor din Cluj. Și Andrei Zador semnează adesea în Baabel.
Ultima ediție a rubricii Kis Pajtás a apărut în numărul din decembrie 1952 al revistei Dolgozó Nő.
Acest articol mi-a fost inspirat de câteva imagini reproduse dintr-un caiet de amintiri, în care „redactorii revistei Kis Pajtás” s-au iscălit cu prilejul aniversării prietenei și colegei lor întru ziaristică, Judith Diamantstein. Iată una din aceste imagini:
Imaginile le-am primit de la André Martin, fiul lui Judith Diamantstein, prin intermediul lui Mihály Szilágyi-Gál, fiul Júliei Szilágyi.
Cred că suplimentul Kis Pajtás merita acest articol, întrucât constituie o filă firavă, dar importantă, atât pentru istoria evreilor clujeni de după Holocaust, cât și pentru publicistica pentru copii din Clujul postbelic.
Johanan Vass
Foto credit: André Martin, Johanan Vass, Mihály Szilágyi-Gál, Andrea Ghiță
Bibliografie:
- Romániai Magyar Irodalmi Lexikon – Kriterion Könyvkiadó, București, 1994
- https://hu.wikipedia.org/wiki/Dolgoz%C3%B3_N%C5%91_(Kolozsv%C3%A1r)
- Szilágyi Júlia – Álmatlan könyv – Korunk Komp-Press, Kolozsvár, 2014
- Németh Júlia: Marton Lili Emlékére. cotidianul Szabadság, Cluj, 28.03.2000
- Biblioteca Academiei, Filiala Cluj, Colecţia Dolgozó Nő (1950-1952)
11 Comments
Inca o data draga Johanan ne-ai rasfatat cu o poveste (nici macar nu e poveste ci realitate) din copilaria noastra,
Ca intotdeauna ne prezinti multe date, necunoscute de marea majoritate a cititorilor revistei BAABEL. E foarte intersant ceeace ai schis in articol si m-am bucurat sa mai invat inca o lectie din trecutul zbuciumat al Clujului.
O mare bucurie am avut sa te vad pe tine ca bebelus in bratele surorii tale Zsuzsi – pe care si eu am avut onoarea sa o cunosc.
Felicitari si asteptam si alte articole la fel de interesante
Articolul propune o recuperare atentă și documentată a unei inițiative editoriale aproape uitate, plasând Kis Pajtás la intersecția dintre istoria culturală postbelică și memoria traumatică a Holocaustului. Prin evocarea destinelor micilor redactori, articolul devine mai mult decât un demers informativ: este o contribuție la istoria comunității evreiești clujene și la cea a publicisticii pentru copii, subliniind rolul memoriei ca act cultural și moral. Comentariile sunt şi ele extrem de interesante!
Emoționant și nostalgic
De fapt cam între anii 60-75 (când a început înfometarea umilitoare și sufocarea) viața noastră ca și copii, apoi ca adolescenți , era uneori de a dreotul frumoasă. Exista această îndoctrinare dar în general trecea pe lângă noi, o simțeam ca ceva foarte marginal
Da. Copilăria noastră a putut să fie frumoasă, mai ales dacă am avut norocul unor învăţătorii şi profesori care încercau să ne deschidă orizontul şi să evite, pe cât posibil, îndoctrinarea. Pentru mine povestea suplimentului Kis Pajtás e importantî datorită faptului că a contribuit la normalizarea vieţii unor copii traumatizaţi, care trecuseră prin experienţe dramatice (refugiu, traiul în ascumzători sau călătoria cu trenul Kastner care a trecut prin lagărul de la Bergen Belsen), chiar dacă scăpaseră de deportarea la Auschwitz şi de moartea sigură.
M-am nascut si trait in Bucuresti. Perceptia mea e total alta, nici una, nici alta, nici indoctrinare nu cred ca am simtit, poate intr-o masura destul de redusa. Stateam langa o mare biserica in Bucuresti, ma duceam aproape saptamanal duminicile si cascam gura, la nunti, botezuri, nu era aparent nici o restrictie, preotul isi rostea predica, desigur ca nu-mi amintesc ce spunea, dar si Rabinul Rosen in anii 70+ binecuvanta conducatorii Romaniei.
Ne jucam, invatam multe lucruri aveam profesori minunati, nici macar nu am fost obligata sa intru in UTC. Perceptiile in diferite locuri ale Romaniei sunt diferite.
Foarte emotionant articol care mi-a amintit de perioada cand mai erau copii evrei la Marghita.
Acuma mi-a trecut prin minte: ungurește nu știu, dar „Kis pajtas” nu ar putut să fie la fel de bine și „Micul tovarăș”? Diferența nu e foarte mare. Și asta ar fi fost chiar culmea îndoctrinării.
Cuvântul “pajtás” din limba maghiară nu are echivalent în română. Înseamnă prieten sau tovarăş de joacă. Poate că franţuzescul “copain” are sensul cel mai apropiat. De altfel, numele revistei nu era unul de sorginte nouă, de-a lungul timpului existând mai multe reviste pentru copii cu acest titlul, dar uneori ortografiate într-un singur cuvânt “Kispajtás”. După cum precizam, suplimentul a fost înfiinţat încă din 1945 când revista Dolgozó Nő nu avea caracter comunist, ci democratic, antifascist.
FARA CONTRIBUTIA SI EFORTUL ANDREEI GHITA ARTICOLUL NU AR FI IESIT ATIT DE BINE.ANDREEA A PETRECUT MULTE ORE LA BIBLIOTECA ACADEMIEI CA SA GASEASCA ORIGINALELE LUI KIS PAJTAS.PENTRU ASTA II MULTUMESC.
Articolul lui Johanan Vass e foarte important, fiind primul care aduce în discuţie acest supliment pentru copii. Este o filă de istorie valoroasă din anii de după eliberarea Clujului, poate chiar înainte de încheierea păcii. Aflăm că după revenirea în oraşul natal, cei câţiva copii evrei, scăpaţi ca prin miracol de o moarte sigură, au fost încadraţi în activitatea care urmărea renaşterea unei societăţi normale, pe timp de pace. La început, între anii 1945-1949, acest supliment pentru copii a fost un experiment unic în spaţiul transilvănean. Se întâmpla pe vremea când revista Dolgozó Nő era condusă de scriitoarea Maria Berde (de orientare feministă şi democrată, dar nu comunistă). Am contribuit la documentarea articolului şi am cercetat colecţiile existente ale revistei. Din păcate, Biblioteca Universitară Lucian Blaga, unicul loc unde ar putea exista colecţia completă, este închisă pentru renovare. Colecţiile digitalizate cuprind doar perioada 1954-1989. Din fericire, la Biblioteca Academiei Filiala Cluj am găsit numerele din anii 1950-52, în care Kis Pajtás apărea ca o rubrică, dar nu mai era scrisă de copii. Copiii apăreau doar la Poşta Redacţiei. În acei ani toată revista, inclusiv rubrica pentru copii, erau foarte politizate. Sper să puteam continua povestea suplimentului, după redeschiderea bibliotecii universitare. De un real ajutor în realizarea articolului a fost d-na dr. Zsuzsa Farkas, sora lui Johanan Vass. Aştept eventualele completări ale lui Andrei Zador. Îmi pare foarte rău că nu am ştiut despre acest supliment şi nu am putut să aflu mai multe despe el, de la regretata Júlia Szilágyi…
Foarte frumoasă povestea copiilor talentați care au scris la gazetă. Numai că au fost groaznic de îndoctrinați. După câte îmi amintesc din copilăria mea, cu vreo 10-15 ani mai târziu, nu mai era chiar așa de rău, îndoctrinarea nu mai începea chiar atât de devreme, dar poate mă înșeală memoria.