Număr vizualizări 305 ori

Tatăl meu a fost omul cu firea cea mai senină pe care și-o poate cineva imagina. Ceea ce îl caracteriza mai presus de orice era bunăvoința, buna intenție și înțelegerea pentru oameni, cu nevoile lor, cu necazurile și grijile de care are parte fiecare. M-a învățat relativ puține lucruri, dar erau lucruri esențiale. M-a învățat să nu-mi fie frică de nimic, niciodată – ceea ce desigur că nu am putut aplica întotdeauna, dar îndemnul lui a fost puternic, de neuitat și nu o dată benefic.

Tata m-a mai învățat să acord credit omului pe care îl văd supărat și agresiv, să înțeleg că aceste stări nu sunt despre mine, ci sunt despre el și despre necazurile de care omul se lasă copleșit. El se străduia să înțeleagă oamenii și să găsească explicația favorabilă lor – asta este bunăvoință pură. De altfel, era și extrem de sensibil și empatic și privea lumea printr-o lentilă a bunei intenții neabătute.

Mi-a transmis în și mie capacitatea de a mă bucura și de a prețui lucrurile mici, cele care ne alcătuiesc cotidianul și care adesea sunt mici binecuvântări. Tatăl meu străbătea cu mare plăcere cărările pădurilor și se entuziasma când găsea câte un izvor cu apă proaspătă, rugi de zmeură sau mure, frăguțe sau ciuperci pe care le culegea cu plăcere. Era un drumeț pasionat și chiar ultimul ceas al vieții sale l-a găsit pe drumuri de toamnă timpurie, împreună cu grupul lui de prieteni excursioniști.

S-a prăpădit făcând o plimbare, ceea ce el iubea cel mai mult, alături de muzica fără de care nu cred că ar fi putut trăi. Era un botanist autodidact de mare erudiție și o doamnă din grupul de prieteni l-a întrebat despre o floricică găsită în iarbă. Tata a luat floricica în mână ca s-o vadă mai bine și în aceeași secundă a căzut secerat de infarctul care i-a oprit inima. A murit senin, într-o clipă în care cred că era fericit. Dacă asta nu e o dovadă că D-zeu l-a iubit, nu știu ce e.

Aveam vreo 30 de ani, tata nu mai era și mă aflam în cabinetul unui medic bătrân, pentru un consult și atunci am aflat despre tata ceva uluitor. Domnul doctor era foarte amabil, simpatic și știa să creeze o atmosferă de lejeritate contrară locului. Mi-a pus tot felul de întrebări, mi-a indicat ce mai aveam de făcut… La un moment dat a intrat în cabinet un alt medic din aceeași categorie de vârstă, căruia doctorul meu i-a spus firesc ”ea este fata lui Iisus”. Văzându-mi ochii măriți de surpriză, doctorul mi-a explicat că la liceu fusese coleg de clasă și prieten cu tatăl meu care, pe vremea aceea, fusese poreclit Iisus. Așa am aflat că tata avea veleități literare manifestate în cercul de creație literară al școlii, unde avea câțiva colegi adepți ai stilului său. Probabil că azi ei s-ar numi fani sau followers (urmăritori), dar în anii 40 ei erau asemuiți apostolilor care îl urmau pe Iisus. Gândire glumeață de adolescenți… Eu totuși cred că porecla asta i-a fost dată și pentru că era de o bunătate și o seninătate care îl particularizau.

Tata a scris puțin când era licean, apoi greutățile războiului și ale primilor ani de pace l-au oprit. Nu l-au transformat însă, a rămas până la sfârșit omul cu suflet extrem de cald, cu aceeași fire binevoitoare. Întâmplarea din cabinetul medicului unde am fost numită – fie și pentru o secundă – fiica lui Iisus seamănă cu o glumă pe care ți-o poate face doar destinul pe care nu-l egalează nimeni în privința imaginației.

Țin minte cum, adolescentă fiind, am primit de la el o carte poștală, într-o zi de primăvară, prin martie. Pe vremea aceea nu locuiam în același oraș. Tata mi-a scris: ”Și la tine cerul e așa de albastru și de strălucitor? Am văzut azi niște nori care se fugăreau jucăuș pe albastrul curat, parcă s-ar fi luat la întrecere.” Nu am uitat niciodată cum a ținut să împartă cu mine momentul de grație pe care îl observase. Această însușire mi-a transmis-o și mie, să văd cu adevărat frumusețea din jur. E cea mai importantă moștenire pe care mi-a lăsat-o.

Anca Laslo