Număr vizualizări 15 ori
Zilele trecute am văzut la Teatrul Național din București piesa întitulată Perplex, a dramaturgului german (foarte la modă în Occident, se pare) Marius von Mayenburg. Este teatru absurd, atât de absurd, încât în timpul celor două ore ale spectacolului, cele patru personaje rămân de nenumărate ori perplecși, din cauza enormității unor declarații, evenimente, întâmplări pe care nu știu cum să le interpreteze, sau de unde să le ia. La sfârșit, publicul se liniștește, după ce înțelege că este doar… o piesă de teatru.
Cu excepția ultimei afirmații, este starea de spirit care mă cuprinde când aud despre discuțiile în jurul Groenlandei. Din păcate, nu este o piesă de teatru, ci o realitate, dar la fel de absurdă, dacă ne gândim la statutul de colonie americană pe care are de gând să i-l confere Trump. Să fie clar, repet, deși lumea cunoaște aceste date: Groenlanda este un teritoriu autonom cu guvern și parlament proprii, afiliată Danemarcei, țară NATO. Deși Groenlanda nu este membră, prin apartenența Danemarcei la Alianța Atlantică, prevederile Chartei NATO, inclusiv articolul 5, i se aplică și ei. Dacă cumva Groenlanda ar fi atacată, toate statele membre (și aici se includ și Statele Unite) trebuie să-i sară în apărare. Deci, nu este nevoie ca SUA să se erijeze singură în ”protectoarea” insulei, ca să o salveze de o imaginară agresiune a Rusiei sau Chinei. Nu că teoretic nu ar fi posibilă, astăzi totul e posibil, dar deocamdată toate analizele, cu excepția discursului trumpist, arată că o agresiune chineză sau rusă în Groenlanda nu este iminentă.
Personal, am rămas perplexă, urmărind declarațiile belicoase, nu am cum să le calific altfel, ale lui Donald Trump. Vă place, nu vă place, legal sau nu, noi avem nevoie de Groenlanda și o vom lua, indiferent cum, dacă nu prin negocieri, prin forță, este esența celor spuse de el. Concluzia evidentă este situația absurdă care s-ar putea crea: un război între europenii din NATO și Statele Unite, situație care i-ar încânta pur și simplu pe ruși, chinezi, nord coreeni și alții. În plus, unele dintre aceste țări care au pretenții teritoriale față de Groenlanda, poate chiar mai justificate decât SUA, și-ar vedea visul cu ochii și ar lansa la rândul lor un război. Exemplul cel mai concludent este China care de multă vreme țintește Taiwanul care, de fapt, este teritoriu chinez, situație recunoscută de aproape toate statele lumii. S-ar justifica și războiul din Ucraina și, cu siguranță ar exista și multe alte cazuri.
Donald Trump știe că un război între țările NATO este puțin probabil, nu că lui i-ar păsa, dar le pasă celorlalți care înțeleg consecințele unui astfel de demers. De aceea, el folosește șantajul, deoarece toate proiectele lui, inclusiv creșterea tarifelor vamale pentru țările care nu sunt de acord cu obiectivul lui, se încadrează în categoria șantaj.
Cum să nu rămâi perplex la o asemenea abordare absurdă? Poziția lui Trump îmi evocă situații din Evul Mediu, când câte un potentat ataca fără nicio jenă o provincie, o regiune, un oraș bogat, le ocupa și le jefuia. Aplica principiul forței. Numai că atunci nu exista legislație, drept internațional și alte prevederi convenite de țările lumii care îi protejează pe cei slabi, sistem care până de curând a menținut un echilibru global.
Absurdul absurdului, cei pe care îi considerăm inamicii lumii libere, ai principilor democratice, se amuză ca la teatru. Ceea ce vrea să provoace Trump este o comedie neagră, numai că o parte din actori sfârșesc prin a plânge.
Nici felul în care Washingtonul a procedat în Venezuela nu a fost corect, dar măcar acolo era un dictator autocrat care și-a împins poporul în sărăcie. Apărătorii lui Trump, printre care mulți cititori sau autori ai revistei Baabel, au salutat inițiativa, crezând că va îmbunătăți politic și economic situația din Venezuela. Dar nu este așa. Trump s-a înțeles cu vicepreședintele țării, care are aceeași orientare ca Maduro, cerându-i să creeze condiții pentru ca americanii să pună mâna și să vândă petrolul venezuelan în contul profiturilor obținute din naționalizarea companiilor străine, afirmă apărătorii demersului venezuelan. Numai că poporul rămâne în continuare sărac, iar regimul nu se schimbă.
Bine, hai să zicem că aici există anumite circumstanțe atenuante. Dar în Groenlanda? Eu nu cred, mai mult sper, ca cititorii noștri să nu găsească nicio scuză șantajului american al Groenlandei. Acceptarea poziției americane, când există multe alte metode, mijloace legale pentru a satisface temerile (deocamdată nejustificate) ale Washingtonului, ar însemna, fără exagerare, sfârșitul ordinii mondiale care până acum ne-a salvat de marile catastrofe. Dacă nu mă înșel, Winston Churchill ar fi spus că democrația e un rău, dar ceva mai bun nu avem. Cred că este valabil și pentru ordinea mondială în care am crescut, până când vom găsi altceva mai bun – dar nu cea pe care o imaginează Donald Trump.
Eva Galambos
