Număr vizualizări 17 ori

Este o bucurie pentru mine să vă prezint volumul II al memoriilor mamei mele, apărut în 2022 la Editura LiterNet[1], în ediţia îngrijită de mine şi redactată de domnul Răzvan Penescu.

Regretata Mirjam Bercovici publicase în 2016 în Baabel un articol de suflet despre primul volum, Unde eşti, copilărie![2] (numindu-l „o poveste de familie… ca şi cum ai citi un basm cu A FOST ODATĂ“).

Acesta, scris în 1975, surprindea copilăria și adolescența mamei, născută în 1915 – o copilărie fericită, desfășurată sub cerul senin al anilor de după Primul Război Mondial, plină de mici năzbâtii, pozne și bucurii simple, în mijlocul familiei avocatului Isidor Birnberg şi a soţiei sale Regina, născută Cohen, care mi-au devenit bunici în 1952.

Volumul II se cufundă în anii tinereții și ai maturității, zugrăvind devenirea mamei mele într-o lume aflată în permanentă frământare. În această carte, dragostea părinților mei se înfiripase deja, crescând treptat până la marea iubire ce străbate prin fiecare rând în care mama vorbește despre tata.[3] El apare nu doar ca dramaturg de succes, ci și ca soț extraordinar, tată, fiu și frate ideal, prieten generos. Alături de el, chiar și clipele extrem de grele prin care a trecut în anii ’40 își pierd din ascuțime, devenind suportabile și, uneori, revelând sensuri pozitive. Mama este, înainte de toate, dornică să evoce viața plină de căldură, bucuriile, satisfacțiile și succesele trăite împreună, care le-au luminat soarta.

Doar 23 de ani avea în 1938 când tata a văzut-o pentru prima dată şi a ştiut imediat că ea este aleasa, femeia visurilor lui, necunoscuta care-i tot apăruse, obsesiv, în reverii. Ea, desigur, îl ştia, văzuse deja piesele lui. Tata împlinise 40 de ani şi simţea că se află într-un moment de cotitură în viaţă, intensificat şi de faptul că trecuse printr-o operaţie grea, care i-o pusese în pericol. Dar viaţa avea planuri cu el încă 44 de ani, acordându-i, cum scrisese în anii ’80 în volumul II al Memoriilor lui, Amintirile unui dramaturg, „un supliment“ de patruzeci de ani… şi ceva, după ce privise în ochii luminoşi ai celei „căreia îi datorez tot ce, prin ea, mi-a dat Dumnezeu mai sfînt pe lume: căminul, fetița și nepoțelele noastre“.[4]

Căsnicia lor extraordinară mi-a marcat copilăria, adolescenţa și, de fapt, întreaga existență.

Mama i-a fost tatii muză, dar şi primul critic, cu care se sfătuia adesea. Au şi colaborat împreună:

Cu stilu-i elegant, uşor accesibil prin firescul lui, mama evocă evenimente istorice care au zguduit vieți și destine: cel de-al Doilea Război Mondial, instaurarea regimului fascist, legile rasiale. Acestea au avut un impact profund asupra ei, din cauza sângelui ce-i curgea prin vine, dar îmblânzit, pe cât posibil, de atmosfera de toleranță religioasă care a înconjurat-o. Apoi bombardamentul Capitalei, cu efectele devastatoare şi în familia noastră, cutremurul din 1940, „refugiul“ și „dispersarea“ din timpul războiului, bomba atomică, inflația din 1947, naționalizarea din 1948.

În articolul din Baabel, Mirjam scria: „aflăm cât de întrețesut, între iudaism și creștinism, trăia această familie“… „crescută în respectul celor două mari religii monoteiste“. Citatele spicuite de mine din volumul II vor arunca o lumină şi asupra acestor idei:

„Legile rasiale se instaurau la noi cu mai multă vigoare pe zi ce trecea. […] În ianuarie 1941, Garda de fier, urmărind să acapareze singură puterea, dezlănțuie sîngeroasa rebeliune. […] În toamnă se instituie «Detașamentele de Muncă» pentru evrei și li se interzice intrarea în teatrele de stat… Scumpi [ai mei îşi spuneau Scumpi] îmi repeta întruna că, la fel cum nemții au fost alungați din țară în 1918, așa vor fi și de data asta, cît de curînd. Era mai optimist decît ar fi trebuit, căci «Anul Nou» 1942 tot aici i-a prins. Atunci părinții mei […] mi-au pus plini de încredere soarta în mîinile lui. Au trecut peste prejudecățile din vremea aceea, socotind că nu trebuie să mai așteptăm și să amînăm «căsnicia» noastră din pricina unui certificat sau de gura lumii… și astfel, m-am mutat cu Mircea în apartamentul în care locuim și acum.“

Părinţii tatii au îmbrăţişat-o şi ei cu dragoste.

„Ne spuneau sufletele noastre că acele legi ofensatoare nu pot dura. Dar iar ne-am pripit, căci aveam să mai sufăr rigorile altei legi rasiale, cea care le interzicea evreilor accesul în sanatoriile românești. Se înființaseră la repezeală două sanatorii evreiești, unul la Foișor și altul pe strada Batiște. Așteptînd un copil, l-am ales pe acesta din urmă, fiind în sectorul de galben, al cărui primar, bun prieten cu tata, ne-a promis să treacă pruncul pe numele lui Mircea… Numai că aceste sanatorii întocmite în grabă erau utilate doar cu strictul necesar și, cînd la mine s-a ivit o complicație, ia instrumentul trebuincios de unde nu-i… S-a pornit o cursă contra cronometru: pentru găsirea aparatului și pentru ca posesorul lui să-și asume riscul de-a veni la căpătîiul unei paciente, încălcînd astfel legea. Doctorul Oancea a fost acela care nu s-a temut de urmări și, din moment ce era amenințată viața unui om, a venit cu aparatul său personal și m-a salvat… În acele minute care le-au dat alor mei atîtea îngrijorări, toropită de injecțiile care mi se făceau, eu habar n-aveam ce se întîmpla în jur și prin ce primejdie treceam. […] Era suficient să vezi privirea mamei, ca să-ți dai seama prin ce spaimă trecuse. Pentru mine, momentul cel mai cumplit a fost plecarea spre casă… cu mîinile goale[5]. Curînd au venit luni grele pentru țară și evrei, timp în care Scumpi și-a riscat mereu libertatea și poate chiar viața ca să mă ocrotească, deoarece la Statul-Major, unde era mobilizat, li se ordonau directive precise de a nu avea legături cu cei din rasa asta «inferioară».“

La 4 aprilie 1944, anglo-americanii bombardând pentru prima oară capitala, secția de „Propagandă“ a Statului-Major a primit dispoziție de evacuare la Căciulata. Fiecare mobilizat avea voie să-și ia familia:

„Asta ne-a pus în mare încurcătură, noi nefiind căsătoriți și, pe deasupra, evreilor din capitală nu li se permitea să părăsească orașul. Maiorul G.Nicolau — avansat apoi locotenent-colonel — ne-a arătat o mare înțelegere, spunîndu-i lui Scumpi să mă ia cu el, și ne-a acordat astfel neprețuitul său sprijin. […] Mari emoții am avut în timpul acela, în special cînd Scumpi își încasa solda și i se reținea impozit pe burlăcie. Dar toți cei care cunoșteau situația noastră au păstrat secretul.“

Dar mama ne oferă cu vervă și numeroase episoade plăcute, memorabile, adesea amuzante, petrecute chiar în anii grei. Căci umorul fin – acel „haz de necaz” care-ți întinde o mână exact atunci când realitatea apasă cel mai tare – a fost întotdeauna pentru ea un colac de salvare. Deapănă amintiri din anii petrecuţi cu părinții, fratele, verii, prietenii.

Întâmplările hazlii de care pomeneam (de exemplu capitolul „O căsătorie à la Molière“ dedicat Cellei), mama ni le împărtășește şi din dorința de-a trăi intens bucuria clipei. „Nu ne trebuia mai mult ca să avem motiv de veselie“, spune, amintindu-și râsetele tinereții, când viitorul părea deschis și promițător.

Citez doar două farse:

„Întorcîndu-ne din dispersare și bombardamentele încetînd, în toamna anului 1944 am reparat ușile, ferestrele și ne-am mutat acasă… Scumpi s-a restabilit după congestia perihilară și aveam amîndoi poftă de petreceri… Aici trebuie să povestesc cum soțul meu, de conivență cu soțul prietenei mele Dora, mi-a jucat o festă. Fiindcă mă alarmasem de boala lui Scumpi, Saul — medic bun și om serios; cum să nu-l cred! — i-a prescris timp de-o lună, pe lîngă tratamentul medical, 50 de grame de icre negre… o zi moi, o zi tescuite. M-au ținut așa pînă am ales să vînd un covor, ca să avem bani pentru o cheltuială atît de neprevăzută. Mărturisindu-mi atunci că a fost o glumă, nici nu m-am supărat pe ei, căci bucuria că-mi rămînea covorul a întrecut necazul.“

„În pasajul Majestic erau două săli de teatru, aproape suprapuse. În cea de sus, la Teatrul Comedia, unde Sică era director, se juca din martie Casa cu două fete. În cea de jos, la Teatrul Nostru, directoarea Dina Cocea montase Rețeta fericirii, tot a lui Mircea, și o interpreta pe Daniela, un rol de ingenuă comică și sentimentală.

Dina Cocea comandase pentru tramvaie, ca reclamă la piesă, niște afișe mici… care i-au dat lui Scumpi ideea unei farse. I-a trimis lui Sică, prin Corpul Portăreilor Tribunalului Ilfov, următoarea «Somațiune», timbrată și autentificată“:

Primind „Somațiunea“, Frimu, din administrația teatrului, n-a înțeles gluma, a intrat în panică și i-a dus-o directorului. Sică, bun prieten cu tata şi cunoscându-i umorul, l-a liniştit.

Mama a traversat încercările profunde cu energie şi curaj. Astfel, o vedem plină de optimism chiar și la 60 de ani, când își așterne amintirile pe hârtie, nu ca pe un bilanț, ci ca pe o celebrare a vieții.

„Când ești fericit, simți în tine toată fericirea omenirii, nu numai părticica ce ți-ar reveni după împărțeala generală cu toți fericiții pământului“, scria, concentrând, poate mai bine decât orice analiză, filozofia-i de viață: o deschidere profundă către lume, către oameni și miracolul cotidianului.

Ambianța cultural-artistică de mare efervescență a perioadei interbelice și postbelice este zugrăvită prin atâtea amintiri duioase și anecdote savuroase despre personalități marcante ale vremii – Tudor Mușatescu, Victor Ion Popa, Sică Alexandrescu, Ion Vasilescu, Tonitza, Pamfil Şeicaru; Silvia Dumitrescu-Timică, George Timică, Marcel Anghelescu, Birlic, Beligan, Giugaru, Fory Etterle, Emil Botta, Marioara Ventura etc.

(Maria cu „pruncul“… căci este vorba despre o „Veste bună“, apariția în curând a unui copil.)

Aceste pagini devin un adevărat document cultural, o fereastră deschisă spre viața artistică a României din a doua jumătate a secolului XX, surprinsă din interior: întâlniri cu actori, artiști, scriitori, discuții care animau serile, divertismente, preocupări și activități la modă, repetiții, premiere, ceea ce înseamnă să trăiești în preajma scenei, în atmosfera boemă a vremii.

Un atu al volumului sunt fotografiile-document. Le-am perceput ca punți între epoci. Mama a legat pentru mine, în caiete, paginile scrise de mână (dactilografiindu-le ulterior) și a lipit numeroase fotografii care ilustrează momentele evocate. Unele sunt uimitor de bine păstrate, altele poartă patina timpului. Le-am lăsat așa, întrucât deceniile și-au brăzdat firesc trecerea peste ele. Majoritatea au fost scanate de soţul meu din aceste caiete, completând textul cu parfumul unei lumi apuse, dar fascinante.

Piesa tatii s-a interpretat cu mare succes pe multe scene ale ţării. Din 2013 se joacă la TNB.

„Ultima seară petrecută împreună a fost la Pescăruș. Pe-o noapte minunată, cu cerul înstelat, stăteam în jurul mesei cinci inși: Aurica, Sică, Marcel Anghelescu, Mircea, eu. Atunci nu știam că e ultima [vară] în care-l mai aveam pe Sică între noi; necunoscînd viitorul, ne-am putut bucura din plin de clipele acelea.“

(Curând, în august 1973, s-a stins din viaţă la Cannes.)

M-am aplecat asupra materialelor cu dragoste, respect, bucurie şi melancolie, încercând să le păstrez autenticitatea și duioşia. Amintirile mamei nu sunt doar confesiuni, ci mărturii vii ale unor epoci traversate cu demnitate, iubire și speranță, fiind astfel mai mult decât o carte de memorii – un portret cald al unei vieți trăite intens, o invitație la reflecție, care-i oferă cititorului nu doar informație, ci și emoția unei povești spuse din inimă.

Daniela Ştefănescu

---

[1] https://editura.liternet.ro/carte/384/Marie-Claire-Stefanescu/Cind-amintiri-vechi-imi-dau-tircoale.html

[2] https://baabel.ro/2016/11/unde-esti-copilarie-o-carte-demna-de-mentionat/

[3] Dramaturgul Mircea Ştefănescu. Aici găsiţi informaţii despre cariera lui şi despre destinul piesei Micul Infern: https://www.biblioteca-digitala.ro/reviste/tnb/Micul-infern.pdf

[4] Publicate postum, RAO, 1998.

[5] Fetița a murit la naștere. Abia după mulţi ani, mama a avut curajul să facă alt copil — la 37 de ani, tata avînd deja 54… și astfel exist eu.