Număr vizualizări 524 ori
Este o bucurie pentru mine să vă prezint volumul II al memoriilor mamei mele, apărut în 2022 la Editura LiterNet[1], în ediţia îngrijită de mine şi redactată de domnul Răzvan Penescu.
Regretata Mirjam Bercovici publicase în 2016 în Baabel un articol de suflet despre primul volum, Unde eşti, copilărie![2] (numindu-l „o poveste de familie… ca şi cum ai citi un basm cu A FOST ODATĂ“).
Acesta, scris în 1975, surprindea copilăria și adolescența mamei, născută în 1915 – o copilărie fericită, desfășurată sub cerul senin al anilor de după Primul Război Mondial, plină de mici năzbâtii, pozne și bucurii simple, în mijlocul familiei avocatului Isidor Birnberg şi a soţiei sale Regina, născută Cohen, care mi-au devenit bunici în 1952.
Volumul II se cufundă în anii tinereții și ai maturității, zugrăvind devenirea mamei mele într-o lume aflată în permanentă frământare. În această carte, dragostea părinților mei se înfiripase deja, crescând treptat până la marea iubire ce străbate prin fiecare rând în care mama vorbește despre tata.[3] El apare nu doar ca dramaturg de succes, ci și ca soț extraordinar, tată, fiu și frate ideal, prieten generos. Alături de el, chiar și clipele extrem de grele prin care a trecut în anii ’40 își pierd din ascuțime, devenind suportabile și, uneori, revelând sensuri pozitive. Mama este, înainte de toate, dornică să evoce viața plină de căldură, bucuriile, satisfacțiile și succesele trăite împreună, care le-au luminat soarta.
Doar 23 de ani avea în 1938 când tata a văzut-o pentru prima dată şi a ştiut imediat că ea este aleasa, femeia visurilor lui, necunoscuta care-i tot apăruse, obsesiv, în reverii. Ea, desigur, îl ştia, văzuse deja piesele lui. Tata împlinise 40 de ani şi simţea că se află într-un moment de cotitură în viaţă, intensificat şi de faptul că trecuse printr-o operaţie grea, care i-o pusese în pericol. Dar viaţa avea planuri cu el încă 44 de ani, acordându-i, cum scrisese în anii ’80 în volumul II al Memoriilor lui, Amintirile unui dramaturg, „un supliment“ de patruzeci de ani… şi ceva, după ce privise în ochii luminoşi ai celei „căreia îi datorez tot ce, prin ea, mi-a dat Dumnezeu mai sfînt pe lume: căminul, fetița și nepoțelele noastre“.[4]
Căsnicia lor extraordinară mi-a marcat copilăria, adolescenţa și, de fapt, întreaga existență.
Mama i-a fost tatii muză, dar şi primul critic, cu care se sfătuia adesea. Au şi colaborat împreună:
Cu stilu-i elegant, uşor accesibil prin firescul lui, mama evocă evenimente istorice care au zguduit vieți și destine: cel de-al Doilea Război Mondial, instaurarea regimului fascist, legile rasiale. Acestea au avut un impact profund asupra ei, din cauza sângelui ce-i curgea prin vine, dar îmblânzit, pe cât posibil, de atmosfera de toleranță religioasă care a înconjurat-o. Apoi bombardamentul Capitalei, cu efectele devastatoare şi în familia noastră, cutremurul din 1940, „refugiul“ și „dispersarea“ din timpul războiului, bomba atomică, inflația din 1947, naționalizarea din 1948.
În articolul din Baabel, Mirjam scria: „aflăm cât de întrețesut, între iudaism și creștinism, trăia această familie“… „crescută în respectul celor două mari religii monoteiste“. Citatele spicuite de mine din volumul II vor arunca o lumină şi asupra acestor idei:
„Legile rasiale se instaurau la noi cu mai multă vigoare pe zi ce trecea. […] În ianuarie 1941, Garda de fier, urmărind să acapareze singură puterea, dezlănțuie sîngeroasa rebeliune. […] În toamnă se instituie «Detașamentele de Muncă» pentru evrei și li se interzice intrarea în teatrele de stat… Scumpi [ai mei îşi spuneau Scumpi] îmi repeta întruna că, la fel cum nemții au fost alungați din țară în 1918, așa vor fi și de data asta, cît de curînd. Era mai optimist decît ar fi trebuit, căci «Anul Nou» 1942 tot aici i-a prins. Atunci părinții mei […] mi-au pus plini de încredere soarta în mîinile lui. Au trecut peste prejudecățile din vremea aceea, socotind că nu trebuie să mai așteptăm și să amînăm «căsnicia» noastră din pricina unui certificat sau de gura lumii… și astfel, m-am mutat cu Mircea în apartamentul în care locuim și acum.“
Părinţii tatii au îmbrăţişat-o şi ei cu dragoste.
„Ne spuneau sufletele noastre că acele legi ofensatoare nu pot dura. Dar iar ne-am pripit, căci aveam să mai sufăr rigorile altei legi rasiale, cea care le interzicea evreilor accesul în sanatoriile românești. Se înființaseră la repezeală două sanatorii evreiești, unul la Foișor și altul pe strada Batiște. Așteptînd un copil, l-am ales pe acesta din urmă, fiind în sectorul de galben, al cărui primar, bun prieten cu tata, ne-a promis să treacă pruncul pe numele lui Mircea… Numai că aceste sanatorii întocmite în grabă erau utilate doar cu strictul necesar și, cînd la mine s-a ivit o complicație, ia instrumentul trebuincios de unde nu-i… S-a pornit o cursă contra cronometru: pentru găsirea aparatului și pentru ca posesorul lui să-și asume riscul de-a veni la căpătîiul unei paciente, încălcînd astfel legea. Doctorul Oancea a fost acela care nu s-a temut de urmări și, din moment ce era amenințată viața unui om, a venit cu aparatul său personal și m-a salvat… În acele minute care le-au dat alor mei atîtea îngrijorări, toropită de injecțiile care mi se făceau, eu habar n-aveam ce se întîmpla în jur și prin ce primejdie treceam. […] Era suficient să vezi privirea mamei, ca să-ți dai seama prin ce spaimă trecuse. Pentru mine, momentul cel mai cumplit a fost plecarea spre casă… cu mîinile goale[5]. Curînd au venit luni grele pentru țară și evrei, timp în care Scumpi și-a riscat mereu libertatea și poate chiar viața ca să mă ocrotească, deoarece la Statul-Major, unde era mobilizat, li se ordonau directive precise de a nu avea legături cu cei din rasa asta «inferioară».“
La 4 aprilie 1944, anglo-americanii bombardând pentru prima oară capitala, secția de „Propagandă“ a Statului-Major a primit dispoziție de evacuare la Căciulata. Fiecare mobilizat avea voie să-și ia familia:
„Asta ne-a pus în mare încurcătură, noi nefiind căsătoriți și, pe deasupra, evreilor din capitală nu li se permitea să părăsească orașul. Maiorul G.Nicolau — avansat apoi locotenent-colonel — ne-a arătat o mare înțelegere, spunîndu-i lui Scumpi să mă ia cu el, și ne-a acordat astfel neprețuitul său sprijin. […] Mari emoții am avut în timpul acela, în special cînd Scumpi își încasa solda și i se reținea impozit pe burlăcie. Dar toți cei care cunoșteau situația noastră au păstrat secretul.“
Dar mama ne oferă cu vervă și numeroase episoade plăcute, memorabile, adesea amuzante, petrecute chiar în anii grei. Căci umorul fin – acel „haz de necaz” care-ți întinde o mână exact atunci când realitatea apasă cel mai tare – a fost întotdeauna pentru ea un colac de salvare. Deapănă amintiri din anii petrecuţi cu părinții, fratele, verii, prietenii.
Întâmplările hazlii de care pomeneam (de exemplu capitolul „O căsătorie à la Molière“ dedicat Cellei), mama ni le împărtășește şi din dorința de-a trăi intens bucuria clipei. „Nu ne trebuia mai mult ca să avem motiv de veselie“, spune, amintindu-și râsetele tinereții, când viitorul părea deschis și promițător.
Citez doar două farse:
„Întorcîndu-ne din dispersare și bombardamentele încetînd, în toamna anului 1944 am reparat ușile, ferestrele și ne-am mutat acasă… Scumpi s-a restabilit după congestia perihilară și aveam amîndoi poftă de petreceri… Aici trebuie să povestesc cum soțul meu, de conivență cu soțul prietenei mele Dora, mi-a jucat o festă. Fiindcă mă alarmasem de boala lui Scumpi, Saul — medic bun și om serios; cum să nu-l cred! — i-a prescris timp de-o lună, pe lîngă tratamentul medical, 50 de grame de icre negre… o zi moi, o zi tescuite. M-au ținut așa pînă am ales să vînd un covor, ca să avem bani pentru o cheltuială atît de neprevăzută. Mărturisindu-mi atunci că a fost o glumă, nici nu m-am supărat pe ei, căci bucuria că-mi rămînea covorul a întrecut necazul.“
„În pasajul Majestic erau două săli de teatru, aproape suprapuse. În cea de sus, la Teatrul Comedia, unde Sică era director, se juca din martie Casa cu două fete. În cea de jos, la Teatrul Nostru, directoarea Dina Cocea montase Rețeta fericirii, tot a lui Mircea, și o interpreta pe Daniela, un rol de ingenuă comică și sentimentală.
Dina Cocea comandase pentru tramvaie, ca reclamă la piesă, niște afișe mici… care i-au dat lui Scumpi ideea unei farse. I-a trimis lui Sică, prin Corpul Portăreilor Tribunalului Ilfov, următoarea «Somațiune», timbrată și autentificată“:
Primind „Somațiunea“, Frimu, din administrația teatrului, n-a înțeles gluma, a intrat în panică și i-a dus-o directorului. Sică, bun prieten cu tata şi cunoscându-i umorul, l-a liniştit.
Mama a traversat încercările profunde cu energie şi curaj. Astfel, o vedem plină de optimism chiar și la 60 de ani, când își așterne amintirile pe hârtie, nu ca pe un bilanț, ci ca pe o celebrare a vieții.
„Când ești fericit, simți în tine toată fericirea omenirii, nu numai părticica ce ți-ar reveni după împărțeala generală cu toți fericiții pământului“, scria, concentrând, poate mai bine decât orice analiză, filozofia-i de viață: o deschidere profundă către lume, către oameni și miracolul cotidianului.
Ambianța cultural-artistică de mare efervescență a perioadei interbelice și postbelice este zugrăvită prin atâtea amintiri duioase și anecdote savuroase despre personalități marcante ale vremii – Tudor Mușatescu, Victor Ion Popa, Sică Alexandrescu, Ion Vasilescu, Tonitza, Pamfil Şeicaru; Silvia Dumitrescu-Timică, George Timică, Marcel Anghelescu, Birlic, Beligan, Giugaru, Fory Etterle, Emil Botta, Marioara Ventura etc.
(Maria cu „pruncul“… căci este vorba despre o „Veste bună“, apariția în curând a unui copil.)
Aceste pagini devin un adevărat document cultural, o fereastră deschisă spre viața artistică a României din a doua jumătate a secolului XX, surprinsă din interior: întâlniri cu actori, artiști, scriitori, discuții care animau serile, divertismente, preocupări și activități la modă, repetiții, premiere, ceea ce înseamnă să trăiești în preajma scenei, în atmosfera boemă a vremii.
Un atu al volumului sunt fotografiile-document. Le-am perceput ca punți între epoci. Mama a legat pentru mine, în caiete, paginile scrise de mână (dactilografiindu-le ulterior) și a lipit numeroase fotografii care ilustrează momentele evocate. Unele sunt uimitor de bine păstrate, altele poartă patina timpului. Le-am lăsat așa, întrucât deceniile și-au brăzdat firesc trecerea peste ele. Majoritatea au fost scanate de soţul meu din aceste caiete, completând textul cu parfumul unei lumi apuse, dar fascinante.
Piesa tatii s-a interpretat cu mare succes pe multe scene ale ţării. Din 2013 se joacă la TNB.
„Ultima seară petrecută împreună a fost la Pescăruș. Pe-o noapte minunată, cu cerul înstelat, stăteam în jurul mesei cinci inși: Aurica, Sică, Marcel Anghelescu, Mircea, eu. Atunci nu știam că e ultima [vară] în care-l mai aveam pe Sică între noi; necunoscînd viitorul, ne-am putut bucura din plin de clipele acelea.“
(Curând, în august 1973, s-a stins din viaţă la Cannes.)
M-am aplecat asupra materialelor cu dragoste, respect, bucurie şi melancolie, încercând să le păstrez autenticitatea și duioşia. Amintirile mamei nu sunt doar confesiuni, ci mărturii vii ale unor epoci traversate cu demnitate, iubire și speranță, fiind astfel mai mult decât o carte de memorii – un portret cald al unei vieți trăite intens, o invitație la reflecție, care-i oferă cititorului nu doar informație, ci și emoția unei povești spuse din inimă.
Daniela Ştefănescu
[1] https://editura.liternet.ro/carte/384/Marie-Claire-Stefanescu/Cind-amintiri-vechi-imi-dau-tircoale.html
[2] https://baabel.ro/2016/11/unde-esti-copilarie-o-carte-demna-de-mentionat/
[3] Dramaturgul Mircea Ştefănescu. Aici găsiţi informaţii despre cariera lui şi despre destinul piesei Micul Infern: https://www.biblioteca-digitala.ro/reviste/tnb/Micul-infern.pdf
[4] Publicate postum, RAO, 1998.
[5] Fetița a murit la naștere. Abia după mulţi ani, mama a avut curajul să facă alt copil — la 37 de ani, tata avînd deja 54… și astfel exist eu.
18 Comments
Am citit fascinata relatarile scriitoarei Marie-Claire Stefanescu, un docoment istorico-literar de mare valoare, care evident depaseste genul tipic al cartilor de memorii. Mama dv. a dat cu generozitate inapoi societatii care a ocrotit-o in vrernuri grele, oferindu-i o oaza, un scut protector de iubire, prietenie si omenie contrastand cu inumanitatea din jur. A avut norocul sa beneficieze de un cerc de prieteni: scriitori, actori, personalitati cu sensibilitati si preocupari similare si mai ales, de o familie in care domnea iubirea, armonia si intelegerea reciproca, ceea ce explica in parte tonusul optimist al evocarilor ei (restul cred ca se datoreaza binecuvantarii unui temperament care stie sa se bucure si sa aprecieze fiecare moment din viata)
Va doresc mult succes la “bunicit’ care nu e o treaba usoara, dar te si rasplateste din plin sufleteste.
Si fiul meu rostea “perle” in copilarie si eu le colectam intr-un carnetel. Asa le numeam si eu: “perle!” De exemolu, cand se dadea in leagan in parc spunea tsotului meu, care il impingea: “Push me harder, Daddy, so I can embrace the wind!” /Impinge-ma mai tare, tata, ca sa imbratisez vantul!”. Exprimarea lui poetica imi aducea aminte ca si literatura a fost metaforica in primele eimanifestari, ca de altfel multe cuvnte si chiar filoisifia – conform unor teoreticieni – isi gasesc originea in metafore.
“To embrace the wind”… Ce poetic! Copilaşii pot fi extraordinari nu doar în “perle”, ci şi în metafore.
Vă mulţumesc pentru cuvintele emoţionante la adresa cărţii mamei mele şi a articolului în care am încercat să evidenţiez măcar câteva dintre ideile şi trăirile din carte. Într-adevăr, tonusul ei optimist a ajutat-o în viaţă să treacă peste greutăţi, iar noi aşa ne-o amintim: mereu văzând jumătatea plină a paharului. Aceste Memorii ale ei, precum şi primul volum (Unde eşti, copilărie!) au o scriitură aparte, după părerea mea, şi ne dezvăluie o lume apusă, dar fascinantă, iar acum mă refer numai la aspectele pozitive. (Aşa că las acum deoparte evocarea vremurilor grele, evidenţiind de acolo doar “scutul protector” pe care îl semnalaţi.)
Povestea părinţilor autoarei este impresionantă. O poveste de iubire la prezentul continuu, desfăşurată de-a lungul a două regimuri totalitare care i-au persecutat pe ambii parteneri, pe rând. Cred, totuşi, că mediul în care au trăit, prietenii pe care i-au avut, proximitatea scenei care le permitea să evadeze, cât de cât, în ficţiune i-au ajutat să treacă peste încercări. Cred că această poveste, cartea lui Marie-Claire Ştefănescu, ar merita ecranizată. Dacă nu un film de ficţiune, măcar unul documentar, mai ales că există multe înregistrări de arhivă video şi audio.
Ce frumos ai scris şi ai punctat esenţialul! Într-adevăr, iubirea dintre părinţii mei i-a ajutat să treacă ceva mai uşor peste regimurile totalitare. Iar de când le-a venit în ’52 fetiţa Daniela pe lume – după ce prima naştere în ’43 fusese o tragedie din cauza legilor rasiale -, au încercat să o protejeze ca să nu simtă când dramaturgului i s-au interzis piesele, fiind “mic-burgheze” şi a trebuit totuşi să-şi întreţină familia. Dar lumea teatrului, a boemei chiar şi în comunism, îi ajuta, cât de cât, să evadeze din regimul totalitar. Sigur, am destule materiale audio şi video la Bucureşti, nu aici în State, plus cele din arhivă.
Ce oameni talentati si ce pereche frumoasa! Puteti sa fiti mandrii de ei!
Vă mulţumesc, stimate domnule Ezri, pentru cuvintele frumoase!
“Când clipele îşi pierd din ascuţime…”
Atenţie: după cum aţi observant deja, titlul nu-mi aparţine, dar am considerat această inspirată metaforă a Danielei ca fiind cea care exprimă sufletul ales al mamei ei, aşa cum – printr-o fericită întâmplare (prietenia mea cu Nicole Sima – pe atunci Ulubeanu!) – am reuşit şi eu să o cunosc şi să rămân, peste ani, la fel de fascinată – încremenită (cum bine zice Nicole!) – în amintirea celei care radia o nemaipomenită şi nepereche forţă vitală, gingăşie, dăruire…Părea că timpul se oprise iar ea, Cocuţa (mi-a permis şi mie să mă adresez astfel) nu exista în acele clipe decât pentru noi, cele care o ascultam mesmerizate de melodia cuibărită şi devoalată între ritmarea acelor cuvinte pe care i le sorbeam cu aviditate şi nici că ne-am fi lăsat duse….deşi doar noi ştiam cât mai aveam de studiat în ziua aceea…Dar cum să pierzi clipa de vrajă, cum să i te sustragi fără a te simiţi vinovată că pierzi ceva atât de tainic şi preţios?! Aveam deja sentimentul că spusele ei vor intra, cândva, în istorie, că suntem martorele unei alte istorii, ale unui alt timp netrăit de noi şi voiam să fim alături de cea care ni le transmiteaa, atât de “dornică să evoce viaţa” – cum la fel de nimerit ne-o spune Daniela în textul ei. De fapt, Daniela a moştenit de la ambii părinţi (dar, pentru că am cunoscut-o pe Cocuţa, pot spune că o recunosc şi în Daniela!) aceeaşi eleganţă şi precizie în alegerea şi ordonarea ideilor încât îmi vine greu să scriu despre un text al ei fără să o citez…cu scuzele de rigoare pentru lipsa mea de originalitate.
Daniela scrie aşa cum îi dictează inima iar sinceritatea şi afecţiunea sunt, în aceste pagini., covârşitoare. Născută dintr-o imensă dragoste şi crescută în sânul acelei familii în care “Scumpi” era cuvânt de ordine şi de mângâioasă adresare, a deprins de mică, de la părinţi, lecţia armoniei pe care, la rândul ei, a exersat-o în familie, cu fiicele şi cu nepoţii ei, adăugând darul noilor generaţii celor din timpuri apuse, dar intrate în amintire şi apoi evocate – tot de ea, în dialog cu Nicole – pe LiterNet.
În fiecare pagină, o recunosc pe Daniela, fiica Cocuţei; o recunosc pe cea căreia îi zugrăveşte un portret în trăsături de lumină scriitoarei Marie-Claire Ştefănescu; mă bucur să îi întâlnesc, braţ la braţ, părinţii. Mă simt pătrunsă de fiorul acelei epoci care face ca nume din generaţiile de aur ale culturii noastre să reînvie printr-o fotografie, un zâmbet, o îmbrăţişare, o privire ageră în obiectivul camerei de luat vederi. Am citit cărţile Cocuţei, m-am scăldat în blânda lumina a evocărilor ei, când sprinţare şi ghiduşe, când duioase, le-am recomdat şi altora şi chiar am revenit la ele pentru că au rara calitate de a fi “chemătoare” iar asta se datorează, fără îndoială, acelei calităţi pe care tot Daniela i-a definit-o, atunci când vorbeşte despre “stilu-i elegant, uşor accesibil prin firescul lui”. Dar, mai ales, m-am lăsat pătrunsă de ideea de “document cultural, o fereastră deschisă spre viața artistică a României din a doua jumătate a secolului XX, surprinsă din interior: întâlniri cu actori, artiști, scriitori, discuții care animau serile, divertismente, preocupări și activități la modă, repetiții, premiere, ceea ce înseamnă să trăiești în preajma scenei, în atmosfera boemă a vremii”. Ce pot spune?! Ce pot face?! Când începi cu un citat, fără să vrei, recurgi la aceeaşi tehnică…Mulţumesc, Daniela, pentru fereastra pe care o deschizi mereu către lumina din privirea celor care ţi-au dat viaţă şi ţi-au marcat existenţa!
Dragă Carmen, îți mulțumesc din suflet pentru rândurile tale atât de pline de căldură, delicatețe și înțelegere. M-ai emoționat profund prin felul în care ai reușit să readuci la viață prezența mamei mele, cu acea lumină aparte pe care o purta și pe care, iată, ai păstrat-o vie în amintire.
Ai cunoscut-o în casă la verişoara mea iubită, colega ta la muzicologie, Nicole Sima, pe atunci Ulubeanu, care şi-a început şi ea sensibilul comentariu cu fraza: “Cu bucuria de a vedea acest articol în BAABEL, adaug și eu câteva vorbe despre cea mai dragă mătușă, «de două ori mătușă» – fiind vară primară cu tatăl meu și vară de-al doilea cu mama.”
Felul în care ai surprins esența textului meu mă face să simt că legătura dintre noi este profundă, chiar dacă indirectă, prin intermediul lui Nicole. Îți sunt recunoscătoare pentru fidelitatea emoției păstrate peste ani. E o mare bucurie să știu că ceea ce am scris a reușit să deschidă acea fereastră spre lumină și memorie. Îți mulțumesc pentru această oglindire sensibilă și pentru frumusețea amintirilor împărtășite.
Daniela dragă, cea care mulţumeşte sunt eu, atât pentru clipele petrecute în lumina atât de specială a mamei tale, în dialogul ei cu o altă fiinţă de lumină – mama lui Nicole – cât şi pentru puritatea şi incandescenţa schimburilor de cuvinte. Îţi vine să crezi că încă îmi amintesc câte ceva din ce s-a discutat atunci sau că ţin minte ce imprimeu şi ce culori avea rochia mamei tale?!
Sunt mişcată şi recunoscătoare de7pentru ataşamentul vostru: copil-părinţi, (stră)nepoţi-bunici şi de tot ce faci pentru a-ţi păstra amintirile vii şi a ni le transmite.
Acest articol m-a coplesit, si desi voi scrie cateva cuvinte acum, voi reveni cand libertatea imi va permite sa fiu si mai aplecata asupra lui.
In primul rand, descopar unele amanunte despre Daniela, care in trecutul nu prea indepartat, era o aparitie fugare la baabel, alaturi de Mirjam B, z”l, se intelegea ca exista o legatura de suflet intre ele, apoi incet, incet dezvaluiri si povestiri, calitati scriitoricesti si acum, O LUME.
In primul rand, si eu m-am nascut in 1952, chiari in cateva zile voi avea ziua de nastere, iar mama mea, s-a nascut in 1912. E adevarat tatal meu, oradean era mai aproape de aniul nasterii mamei. Vorbestei despre o legatura umana si de dragoste neobisnuita, cu o sinceritate admirabila, iar pe langa aceste aspecte ale articolului care se refera la memoriile mamei, aflu ca nepoata, cu care te-ai vazut nu de mult ii poarta amintirea in nume, CLAIRE :-).
Lumea despre care vorbesti, pe latura ei teatrala m-a fascinat in adolescenta mea la Bucuresti, desi nu stiu daca am vazut piesele scrise de nobilul tau tata. Dar oamenii, scriitori, actori si oameni de teatru imi sunt foarte aproape, Nu pot uita cum am stat ore in sir la coada de bilete a Teatrului National, ca sa pot prinde bilete pentru “Din jale se intrupeaza Electra – O’Neill – Nu retin mult din spectacol din pacate, dar senzatia pe care mi-a lasat-o atunci nu o uit. Ca de altfel emisiunie excelente de la TVRi, cu “Descopera Romania”, cu toatele, dar in mod special cele cae evoca lumea unora dintre actorii romani de pe vremuri. Voi reveni…
Şi pe mine m-au copleşit cuvintele tale! Denotă exact ecoul pe care mi-am dorit să-l aibă articolul meu, să-l aibă lumea dezvăluită de memoriile mamei, lume pe care a trebuit s-o zugrăvesc în cele circa 2000 de cuvinte. Dar una este să-ţi doreşti, alta să se îndeplinească your wishful thinking.
Şi eu aflu treptat atâtea lucruri interesante şi frumoase despre colectivul minunat de la Baabel. Nu m-am implicat prea mult în scris, în afară de tot ce era legat de draga mea Mirjam B., din cauza lipsei de timp, nu a lipsei de interes. Rar am răgazul să scriu, când am atâta de „bunicit”; plus de adunat „perlele” zilnice ale celor 5 perluţe ale mele.
Ai remarcat că pe micuţa Claire o numiserăm după mama mea! Ea „participase” din burtica mămicii ei la ultimul drum al lui Marie-Claire la cimitirul sefard din Bucureşti, căci fiica mea (mama lui Claire) zburase urgent cu avionul din SUA ca să fie cu noi în acele momente grele din toamna lui 2001.
Câte detalii care ne sunt comune descopăr şi eu acum, dragă Veronica! De la pasiunea pentru scris, la dragostea pentru teatru, la anul naşterii noastre şi al mamelor noastre (1912, resp. 1915), la cunoştinţa noastră comună Liana Herman, despre care ai scris când am trimis pentru revistă cuvintele Lianei de Purimul „petrecut”- ca să zic aşa -, în adăpost.
Închei şi eu acum ca tine cu „voi reveni…” Şi cu mulţumiri.
Reiau articolul la orele în care s-ar putea ca deodată să fiu din nou să ies afară din casă ca să mă aşez lângă uşă, în loc să cobor 6 etaje la adăpostul blocului. Libertatea este marcată prin aceea că nu mai am nimic de făcut în afara aşteptării, fie a somnului fie a alarmei (intre timp chiar a venit). Îmi amintesc că acum câteva ore, parcurgând din nou povestea ta, cuvântul alintător “Scumpi” mi-a sunat nostalgic în ureche. Mama mi se adresa câteodată în copilărie şi poate ceva mai târziu folosindu-l. Nu e şi asta o stranie coincidenţă ? Părinţii mei îşi spuneau unii altora cu expresia Baby (Babico), în limba maghiară o fi însemnând ce oare ? Poate “dragă/dragule”. Pentru mine asta însemna.
Citirea articolului pentru a doua oară mă emoţionează şi mai mult, atunci când revăd textele scrise de mama ta, Daniela, privind situaţia interbelică. Părinţii mei
s-au căsătorit în 1936, iar eu am plecat singură în Israel, din Bucureşti, în 1975, din strada Alexandru Sahia (astăzi Calderon), care se intersectează cu Batiştei.
N-am ştiut niciodată despre existenţa acelor sanatorii de care aminteşte mama ta în citatul ales. Am citit cu mare emoţie relatarea prigonirii îmblânzită de legătura dintre părinţi. Ştiam de la mama mea, Malvina, că au existat în perioadele cele mai grele şi oameni de omenie. Apoi, am privit pozele extraordinare din acea perioadă, afişele de teatru, numele care îmi sună în ureche, Dina Cocea, sora ei, parcă, Tanţi Cocea, Fory Etterle, unui dintre puţinii actori evrei (în anii mei juca la Bulandra), Marioara Ventura (despre care nu am ştiut că a fost evreică, dar pe ea oricum nu am mai apucat-o decât citind despre ea), regizorul Sică Alexandrescu, prieten cu ai tăi. Cred că citeam atunci biografiile actorilor români, puţin vrăjită.
Nu ştiu dacă am reuşit să redau motivele pentru care articolul tău draga Daniela, despre cartea lui Marie-Claire Ştefănescu m-a copleşit. A fost o bucurie, să trec în gând perioade, pe care nu le pot uita. În septembrie anul trecut s-a împlinit jumătate de secol de când am sosit singură în Israel. Nu ştiu dacă pot spune, precum o face Tibi Ezri, tot în această ediţie a revistei, că nu regret acest pas, făcut doar cu intervenţia unei familii de evrei din Connecticut, întâlniţi întâmplător la Cantina rituală din Popa Soare. Îţi doresc să te bucuri în continuare de cele 5 perluţe, oriunde veţi fi.
Dragă Veronica,
Şi această mărturisire a ta – în … “aşteptarea” alarmei care apoi şi venise – m-a impresionat profund. Şi am mai găsit şi eu aşa-zise coincidenţe, pe care nu le voi relata aici. Dar una mi se pare demnă de relevat. Vorbeşti de strada Batiştei, care era aproape de Al. Sahia, pe care stăteai tu. Vizavi de biserica Batiştei şi de celebrul dud – despre care se spune că are peste 300 de ani şi care are propria-i legendă – era casa părintească a tatii. A fost luată de comunişti după ce s-a stins din viaţă şi mama lui, la sfârşitul anului în care m-am (ne-am) născut.
Să pleci singură din Bucureşti în ’75?! Greu trebuie să fi fost acest pas. E anul în care am terminat facultatea pe str. Pitar Moş şi, deşi de curând măritată, încă mi se părea că mai pot să “copilăresc”. Iar tu a trebuit la 23 de ani să iei viaţa în piept. Fusesem în ’71 în vizită în Israel, dar cu ai mei, la rude şi prieteni, şi doar în vizită. Singură? Un curaj extraordinar şi pentru tine, şi pentru ai tăi să faci acest pas decisiv.
Mă bucur şi că ai fost fermecată de viaţa artistică şi a boemei bucureştene, care pe mine mă vrăjea iar pe ai mei îi mai făcea să uite regimul în care îşi creşteau şi educau copilul, mai cu seamă că piesele tatii, “mic-burgheze”, au fost interzise exact când eram eu mică.
Nu mă mai lungesc, îţi mulţumesc încă o dată pentru profunzimea cu care ai pătruns în lumea părinţilor mei şi a iubirii lor.
Iti raspund draga Daniela pe scurt, plecarea a fost determinata de dorinta mea de a ajunge in Israel, poate in primul rand pentru a determina prin “lupta mea letrica” sa ii pot aduce pe parinti. Tatalui meu ii era important sa plece, iar mama nu s-a integrat niciodata, tatal meu imbolnavindu-se rapid de cancer mama a fost alaturi de el, dupa aceea alaturi de copiii mei. Cu toate aceastea ea a trait – trista ce-i drept – pana la 105 ani.
A fost o provocare, dar la vremea aceea credeam ca totul e posibil. Am dat insa cu capul de nenumarate dificultati, de toate felurile, desi in raport cu tinerii veniti din Vest, eram mult mai pregatita pentru viata din Israel. Eram foarte increzatoare 🙂
Zilele acestea ma gandeam ca Israelul acela, catre care au venit atati tineri (era relativ usor de emigrat, cel putin din Bucuresti) era atat de diferit de cel de acum, sau cel din ultimele doua decenii. Eram complet incostienti de situatia care exista aici, in ciuda celor doua razboaie care avusesera loc.
Astazi – e deja ora 0:50 – si este ziua mea. Poate ca fara sa vreau, ma gandesc la ce am crezut atunci si la ce vedem astazi in jur, aici unde am hotarat la sfarsitul facultatii de matematica, inainte cu un an de terminare, adica in toamna lui 1974, sa plec.
https://www.youtube.com/watch?v=JnxTT7XXMPA&list=RDJnxTT7XXMPA&start_radio=1
Multumesc pentru ganduri si revenirea chiar indirecta la vremuri aparent mult mai linistite si cu siguranta cu mult mai multe sperante.
Prin câte ai trecut! Ce provocare a fost plecarea ta! Şi jos pălăria cum ţi-ai putut ajuta părinţii! Ai toată admiraţia mea.
Iar mama ta să ducă o viaţă atât de lungă şi, deşi nu s-a integrat niciodată, să poată fi alături de soţul ei în boala-i cumplită iar apoi alături de tine şi de nepoţii ei. Ce destin!
Şi da… ce diferenţă între visurile de atunci şi ceea ce este azi în jurul vostru (al nostru al tuturor). Ai ales atât de bine melodia “Those were the days”, my friend…
Dar astăzi, fiind ziua ta, să gândim pozitiv! Închei acum dorindu-ţi LA MULŢI ANI!
Cu bucuria de a vedea acest articol în BAABEL, adaug și eu câteva vorbe despre cea mai dragă mătușă, „de două ori mătușă” – fiind vară primară cu tatăl meu și vară de-al doilea cu mama (sic!).
Atunci când scria, Marie-Claire Ștefănescu, Cocuța pentru cei mai mulți, își testa „publicul” cu grijă, citindu-le celor apropiați capitolul tocmai terminat. Printre ascultătorii de bază se număra și Dina, mama mea, căreia chiar îi mulțumește în finalul volumului. Dar, ce? Eu nu aveam urechi? Stăteam lângă ele, tăcută, și înregistram. Acum, privind de la o altă vârstă, pot spune că după acea primă impresie, de fiecare dată când recitesc amintirile Cocuței, găsesc în paginile lor infinit mai multe sensuri, care mă emoționează tot mai tare.
Cauze or fi multiple, dar una dintre ele este încremenirea. Realizez astăzi că toate întâmplările, împreună cu majoritatea personajelor sunt acolo pentru totdeauna și nimeni ori nimic nu mai poate schimba asta. Nici măcar Cocuța, care le-a trăit și imortalizat.
În plus, poate că ceea ce simțeam, dar nu conștientizam tot atât de clar, de evident, mi se relevă acum cu o intensitate colosală, imposibil de ignorat. Iubirea! Dragostea dăruită și primită din plin. Cocuța refuză tot ce nu e dragoste. O exprimă chiar într-un mod foarte sugestiv: „Despre cei iubiți de mine nu mi-au rămas decît amintiri plăcute; restul s-a șters ca de pe acele carnete astfel făcute ca, ridicînd foaia transparentă, să dispară tot ce notaseși”.
Daniela, iubita lor fiică, nu putea fi altfel. Prin ea trăiesc și minunații ei părinți și vor trăi în continuare, spre bucuria noastră. Mulțumesc, dragă Daniela!
Au trecut și ei prin multe, părinții tăi… Dar pentru mine, cea mai mare plăcere a fost să reîntâlnesc lumea teatrului românesc de altădată. Am văzut piesa tatălui tău, „Micul infern” , și o recomand din toată inima https://www.youtube.com/watch?v=sPBR4FRs5y0
Dragă Hava,
Mă bucură mult cuvintele tale şi îţi mulţumesc că ai punctat acest aspect: reîntâlnirea cu viaţa teatrală de altădată.
Şi că ai vizionat online piesa tatei “Micul Infern”, scrisă în 1948, care se joacă din 2013 la Naţional, iar din aprilie rolul soacrei – în care au jucat de-a lungul anilor Nataşa Alexandra, Silvia Dumitrescu-Timică, Ileana Stana-Ionescu, Rodica Popescu- Bitănescu – este preluat de Magda Catone.
Linkul tău trimite la spectacolul Nottara-ului, jucat din 1977 până a împlinit Silvia 90 de ani (în oct. ’92).