Număr vizualizări 667 ori

Din 28 februarie încoace, de când a început războiul cu Iranul, îmi petrec o bună parte din timp în camera blindată. Dacă mi-e frică? Bineînțeles, numai proștii nu se tem. Atacurile cu rachete și drone, din Gaza și din Iran (a câta oară?) m-au obligat să mă pregătesc pentru scenariul cei mai rău, că o rachetă lovește blocul în care locuiesc – presupunând că rămân în viaţă.

Mi-am pregătit un troller cu cele mai importante acte, lenjerie de corp pentru câteva zile, etc. Încerc să nu fiu legat de știrile de la televizor. E drept că nu întotdeauna reușesc, mai ales după un atac cu rachete. După fiecare tir trimit mesaje copiilor și nepoților, întrebându-i dacă totul e în ordine. Din fericire, sistemul de avertizare prin celular le permite oamenilor să ajungă în timp la adăpost.

Dacă ies din casă? Sigur că da, viața trebuie să continue. E drept că aleg drumuri mai scurte, astfel încât să am timp să ajung la un adăpost. Frecventez cafenele, supermarketuri și bazinul de înot. Ascult muzică simfonică, am început cu Simfonia Leningradului de Dimitri Șostakovici care e în ton cu realitatea israeliană. (Ea a fost compusă în timp ce avioanele germane bombardau Leningradul, în al Doilea Război Mondial.)

Cartea cu care am început “cititul pe timp de război”, Chemare din tărâmul morţii, de John Le Carré, nu e nici ea foarte diferită de atmosfera muzicii lui Șostakovici. Apoi am renunțat la Recviemul lui Mozart și am continuat să citesc o carte simpatică… Trebuie să întrerup, e alarmă!

Din fericire nu s-au înregistrat victime omenești. Cartea pe care o citesc, Two Dogs, an Emperor and Me, de Gerald A. Schiller, este o lectură plăcută care m-a făcut să râd cu lacrimi. Eroul principal e un “Lulu” a orașului San Francisco. Mi-am propus să continui cu Bravul soldat Švejk, de Jaroslav Hašek.

În tot răul este și ceva spre bine. Timpul pe care îl petrec acasă în aceste zile îmi permite să fac ordine printre lucruri.

Primesc multe apeluri telefonice de la prietenii mei răspândiți în toată lumea. O bună parte din ei îmi oferă adăpost în țările lor. Unul dintre ei, Dr. Borghi, anestezist la Bologna, mi-a promis chiar și un loc de muncă. Într-una din zile am primit un apel telefonic din Cuba. Nu ştiam dacă să răspund sau nu. Era, probabil, o greșeală, doar nu am cunoscut niciodată vreun cubanez în afară de Fidel Castro și acela e mort demult. Totuși, curiozitatea m-a făcut să ridic receptorul.

– Alo, sunt Dr. Pedro Castillo din Havana. Îți mai amintești, Andrés? Ne-am întâlnit la un simpozion de anestezie în Portugalia, la Madeira.

Treptat, mi-am amintit de el. Locuia în micul cartier evreiesc din Havana, unde nu erau destui bărbați evrei pentru un minian. Pedro, ca bun creștin, mergea să fie al zecelea bărbat la serviciile divine evreiești. Țin minte că la aeroportul din Madeira și-a luat rămas bun spunându-mi Șana habaa beIerușalaim.

– Andrés, vino să stai cu noi până se termină războiul.

I-am mulțumit și i-am promis că o să-l vizitez pe vreme de pace.

Aceste apeluri telefonice mă fac să simt că nu suntem izolați și că facem parte din lumea mare. Dintre cei care m-au sunat, nu toți erau rude, prieteni, evrei sau anesteziști. Erau OAMENI.

Mulți prieteni din străinătate admiră mijloacele noastre de apărare antiaeriană și sistemele de alarmă. Eu le răspund că aș renunța bucuros la toate în schimbul unei păci durabile…

Andrei Schwartz

16/03/2026