Număr vizualizări 12 ori
Prietenul meu Norberto este un regizor de succes. Ne cunoaștem de ani de zile și întâlnirile noastre, deși scurte, sunt întotdeauna interesante și pline de căldură. Nu de mult îl sunasem ca să-i recomand un cuplu de dansatori de tango pentru spectacolul pe care îl pregătea despre Carlos Gardel, dar am dat peste mesageria lui vocală; Norberto călătorește foarte des.
Și iată că într-o luni dimineață mă sună înapoi și, după politețurile de rigoare, îmi face o propunere destul de ciudată. Îmi povestește că trebuie să însoțească o prietenă din New York la cimitirul evreiesc. Femeia își pierduse mama și se afla singură la Geneva. Voia să o însoțească pentru a-i alina singurătatea și mă întreba dacă n-aș vrea să-i însoțesc și eu, ca să simtă puțină căldură omenească și să ne reculegem împreună. Și după aceea să luăm prânzul împreună.
Nu o cunoșteam pe această prietenă și nici nu sunt un mare iubitor al cimitirelor. Nu înțelegeam cu ce i-ar fi fost de folos prezența mea, dar, cum îmi doream să-l văd pe Norberto și aveam câteva ore libere, am acceptat.
Însoțit de Naara, soția lui, actriță, Norberto mă aștepta în Volvo-ul lui vechi de cincisprezece ani și am plecat direct spre cimitir.
Pentru a situa locul acțiunii: inaugurat după Primul Război Mondial și traversat pe diagonală de granița franco-elvețiană, cimitirul a fost cândva un loc de trecere clandestină între cele două țări. Mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, configurația sa geografică a jucat un rol esențial pentru sute de refugiați evrei veniți din Est.
Cu aproximativ 3.500 de morminte, cimitirul este cunoscut și pentru faptul că adăpostește mormintele unor personalități din lumea politică, literară și economică. Aici odihnesc scriitorul Albert Cohen, bancherii Edmond Safra și Édouard Stern, precum și regele trabucurilor, Zino Davidoff.
Ajunși acolo, am realizat că nu era vorba despre un scurt moment de reculegere în familie, ci despre o adevărată ceremonie de înmormântare. Spre surprinderea mea, în fața sinagogii se aflau deja vreo treizeci de persoane, toate arborând o mină îndurerată de circumstanță. Printre ele am recunoscut cel puțin trei pe care aș fi preferat să nu-i mai întâlnesc niciodată, vechi certuri, vechi resentimente.
Norberto ne-a făcut prezentările. De fapt, prietena despre care îmi vorbise, cea care tocmai își pierduse mama, nu era deloc singură. Era însoțită de prietenul ei, un pictor de mare succes la New York.
Cineva mi-a șoptit repede la ureche că, se pare, își făcuse averea pictând tablouri care reprezentau lanțuri de ADN. De fapt, toată lumea șoptea la urechea cuiva ultimele bârfe.
M-am așezat resemnat pe o bancă și am ascultat elogiile funebre rostite de rabinul liberal care, mi-am dat seama foarte repede, nu o cunoscuse deloc pe persoana care tocmai părăsise această lume. Serviciul religios era în ebraică, limba tuturor rugăciunilor evreiești de mii de ani.
Ceremonia a fost scurtă. Ne îndreptam deja spre ieșire; mai rămânea doar coborârea sicriului în mormânt, când am auzit vocea lui Norberto șoptindu-mi:
– Ia mânerul… ia mânerul!
M-am uitat în jur. Într-adevăr, Norberto mi se adresa mie.
Mă aflam chiar lângă sicriul acoperit cu o pânză neagră și așezat pe un fel de roabă. Eram prins în capcană. Aveam senzația că toata lumea se uita la mine. Nu mai puteam da înapoi.
L-am ascultat. Am ridicat mânerul. Norberto ținea deja unul pe partea cealaltă, iar împreună cu noi încă patru persoane țineau fiecare câte un mâner al sicriului. Rabinul, aflat chiar lângă mine, intona în urechea mea dreaptă o melodie sfâșietoare.
Cortegiul a pornit încet. Nu se auzeau decât câteva respirații scurte și scrâșnetul pașilor pe pietriș.
Deodată am realizat că purtam pe ultimul drum sicriul unei persoane pe care nu o cunoscusem niciodată, înconjurat de oameni pe care, de asemenea, nu-i cunoșteam.
În clipa aceea am ieșit cu totul din propriul meu corp care continua, disciplinat, să poarte sicriul împreună cu ceilalți cinci. Plutind la câțiva metri deasupra pământului, perfect orizontal, asemenea unui personaj din Chagall, priveam micul cortegiu și evaluam ridicolul situației, întrebându-mă cum de ajunsesem într-o asemenea postură.
Numai mie mi se putea întâmpla așa ceva. Eu nu știu niciodată să spun nu. Nu am știut să-i spun nu tatălui meu atunci când, copil fiind, mă obliga să mănânc spanac. Nu am știut să-i spun nu mai târziu, când mi-a interzis să cânt la cimpoi. Nu am știut să-i spun nu primei fete care m-a dorit. Nu am știut să spun nu…
Încet, încet, cortegiul a ajuns lângă groapă, iar restul ceremoniei s-a desfășurat după ritualul evreiesc.
Toată lumea s-a așezat în cerc în jurul mormântului. Sicriul a fost coborât de doi gropari, în timp ce rabinul rostea rugăciunile de înmormântare. La sfârșit, participanții au fost invitați să treacă prin fața fiicei defunctei, înclinând ușor capul în semn de compasiune, iar apoi, ca ultim rămas-bun, să arunce o pietricică peste sicriu.
Și tocmai în acel moment de pace și reculegere, într-o liniște deplină, sub un cer înnorat prin care răzbăteau câteva raze de soare, cu munții la orizont și satul la picioarele noastre, ei bine, chiar atunci a început să bată clopotul bisericii din apropiere.
Era ora douăsprezece.
M-am întors în corpul meu, m-am aplecat, am ridicat o pietricică și am aruncat-o în groapă.
Ne aștepta un delicios mușchi de vită Rossini.
Elian Wechsler
Surse imagini
- Arhiva autorului
- https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Vallotton_-_Enterrement,_Bretagne,_1895,_2002.1.179.jpg, Félix Vallotton, Public domain, via Wikimedia Commons
