Număr vizualizări 15 ori

A treia încercare a reușit pe deplin. Nu numai că am ajuns în Japonia cu excursia organizată, dar ne-am și întors conform planului, în ciuda războiului din Golf.

La începutul anului 2022, la insistențele copiilor, care ne-au îndemnat să părăsim zona noastră de confort – capitalele Europei Occidentale – și să mergem să vedem și altceva, ne-am înscris într-o excursie organizată în Japonia. În ciuda epidemiei de Covid, care încă bântuia prin lume, se găsise o soluție pentru reluarea turismului internațional, pe baza certificatelor care atestau starea de sănătate și/sau vaccinarea. S-a dovedit însă că fuseserăm optimiști prea devreme: în mai 2022, Japonia încă nu-și deschisese porțile pentru turiștii din Israel, cu sau fără certificate.

A doua oară ne-am înscris în noiembrie anul trecut, pentru excursia programată în aprilie 2026, în speranța că vom prinde sezonul cireșilor înfloriți. Excursia a fost însă anulată, deoarece Lufthansa, cu care urma să zburăm prin Europa, încă nu își reluase cursele din Tel Aviv.

Ultima încercare, cea de acum, am planificat-o pentru începutul lunii iulie – fără cireși înfloriți, dar cu zbor direct, operat de compania El Al.

*

Înainte de a mă așeza să scriu, am hotărât că acest articol nu va cuprinde nicio informație pe care un cititor curios, cu mai multă sau mai puțină bunăvoință, o poate găsi singur pe internet. Toate atracțiile turistice de pe traseul nostru sunt descrise mai bine, mai profund și cu mai multe detalii decât aș putea-o face eu, de una dintre aplicațiile AI disponibile astăzi. Numai pe site-ul Baabel, căutând cuvântul „Japonia”, se obține o listă de 94 de articole. Presupun că multe dintre ele conțin informații identice sau similare cu cele pe care le-aș putea relata și eu. Așadar, îl scutesc pe cititor de descrierea templelor, fortărețelor, muzeelor, străzilor, cartierelor, monumentelor, localităților sau rezervațiilor naturale etichetate ca „atracții turistice”. Nu insist nici asupra problemelor economice, sociale, religioase, demografice sau culturale ale Japoniei, prezentate de ghizi uneori pe larg, alteori sumar. Cititorul nu va afla din acest articol nici cum se folosește Google Translate în magazine și malluri, nici cum funcționează toaletele ultramoderne din hoteluri și aeroporturi, cu panouri de comandă ale căror simboluri sunt „evidente” doar pentru cei care le cunosc dinainte. Și nici de ce angajații magazinelor și restaurantelor strigă, la propriu, atunci când intră un client sau de ce terenurile de golf, tenis ori baseball, văzute din autobuz, seamănă mai degrabă cu niște instalații de telecomunicații extraterestre.

*

Într-o dimineață am vizitat piața de pește Tsukiji Outer Market din Tokyo, un labirint de alei înguste mărginite de tarabe și mici magazine, probabil din lemn. Căutam o cafea, care se găsea și aici, deși nu era la fel de populară ca în alte locuri pe unde umblasem. Rar am văzut oameni pe stradă cu un pahar de carton în mână.

Înaintând cu greu pe una dintre aleile înguste, am zărit într-o tarabă o mașină de cafea. Un japonez rotofei, ușor chel, de vreo 40 de ani, a dat din cap în semn afirmativ la întrebarea mea, alcătuită dintr-un singur cuvânt: „Coffee?”. Apoi a scos de sub tejghea o coală A4 laminată, tipărită cu caractere japoneze viu colorate. Spre ușurarea mea, în mijlocul lor apăreau și litere latine: două coloane, HOT (roșu) și ICE (albastru), sub care erau fotografii cu diferite băuturi – Caffè, Latte, Cappuccino și încă câteva variante asemănătoare. Am pus degetul pe ceea ce doream, iar el s-a apucat imediat de treabă.

Privind când spre noi, când spre aparatul de cafea, ne-a întrebat:

– Where from?

– Israel, i-am răspuns fără ezitare.

La auzul cuvântului, a tresărit parcă de bucurie și a exclamat aproape strigând:

– Șalom! Toda!

După câteva clipe de concentrare, a mai rostit ceva ce semăna cu „Ma șlomcha…?

Am rămas cu gura căscată și l-am întrebat, într-o engleză mult mai stângace ca de obicei:

– Have you been to Israel? Jerusalem?

A clătinat din cap.

– No… not Jerusalem. In Budapest… two…

Aici i s-au terminat cuvintele și a ridicat două degete în semnul literei V.

– Two months? – l-am întrebat.

A dat din cap că nu și a spus clar:

– Years.

De aici înainte am trecut amândoi la limba maghiară.

– Vorbești ungurește?

– Desigur.

– Cum ai ajuns să stai doi ani la Budapesta? Erai student?

– Nu, eram elev de liceu. Am participat la un schimb de elevi. Au venit la noi elevi din Ungaria, iar eu am făcut doi ani de liceu la Budapesta.

Abia atunci mi-am amintit de șalom-ul lui de la începutul conversației.

– Și de unde știi ebraică?

– Am locuit la o familie de evrei. Ei aveau rude la Tel Aviv și adesea vorbeau cu ei la telefon, au venit și în vizită. Așa am prins câteva cuvinte.

L-am întrebat când se întâmplaseră toate acestea.

– Acum mai bine de douăzeci de ani, mi-a răspuns.

Între timp, cafeaua era gata. Am plătit și am plecat. M-am gândit atunci cât de mică este lumea, aproape cât un sat. Abia mult mai târziu mi-am dat seama că nici măcar nu m-am fotografiat cu el.

*

Ce se vede dintr-un autobuz turistic care străbate uneori ore întregi orașele Japoniei? Multe spații verzi, toate impecabil îngrijite și, în contrast, lipsa aproape totală a ghivecelor cu flori pe balcoane. În schimb, m-a surprins numărul mare de balcoane și curți în care erau întinse rufe la uscat.

Autobuzul nostru, la fel ca multe altele pe care le-am văzut în parcările unde opream, arăta ca nou: curat, bine întreținut. Doar bara de protecție din spate era crăpată și lipită cu bandă adezivă transparentă. Nu cred că la noi ar fi trecut inspecția tehnică.

Parcările pentru autocare fiind, de regulă, destul de departe de obiectivele pe care urma să le vizităm, la rugămintea ghidului, șoferul oprea adesea în locuri unde staționarea era interzisă și după ce coboram, pleca imediat.

La Osaka însă, după ce am coborât, a rămas pe loc, pe banda de circulație de la marginea șoselei. Era un bulevard larg, cu câte trei benzi pe sens. După ce am traversat pe trecerea de pietoni, mi-am dat seama că îmi uitasem în autobuz gentuța cu banii și actele.

Nu am pierdut nicio clipă autobuzul din ochi și m-am întors cât de repede mi-a permis semaforul. Spre surprinderea mea, ușa era închisă, deși motorul mergea și luminile de avarie clipeau.

L-am sunat pe ghid și i-am cerut ajutorul. După ce a încercat fără succes să-l contacteze pe șofer, mi-a răspuns calm:

– Probabil s-a dus undeva și și-a lăsat telefonul în autobuz. Așteptați puțin, trebuie să apară.

Și, într-adevăr, după câteva minute care mie mi s-au părut o veșnicie, l-am văzut venind cu o pungă în care avea un sandviș. Mi-a arătat cum se poate deschide ușa autobuzului din exterior – probabil pentru cazul în care voi mai trece vreodată printr-o asemenea situație – iar eu mi-am recuperat liniștit gentuța.

*

La Kyoto, pe un stâlp de telefon, am observat o tăbliță care indica direcția spre Monumentul Poetic Ciu En Lai.

Monument dedicat poetului Ciu En Lai? În Japonia?

Am încercat să-l întreb pe ghidul „local”, un malaez de vreo 50–60 de ani. Nu știa ebraică, dar vorbea engleza și fusese repartizat grupului nostru la sosire, pentru a-l sprijini pe ghidul israelian cu care plecaserăm din țară.

Nu a înțeles ce voiam să aflu și am avut impresia că nu auzise niciodată acest nume. Am încercat să-l ajut adăugând câteva cuvinte despre care credeam că îi vor sugera despre cine este vorba:

– China… Mao…

Și-a cerut scuze, ușor jenat:

– Știți, eu am ales să nu știu nimic despre comuniști.

Nu am înțeles prea bine argumentul, așa că m-am mulțumit cu ceea ce am reușit să aflu ulterior, singur, de pe internet.

Andrei Herzlinger

Sursa imaginilor: Photo credit Andrei Herzlinger.