Număr vizualizări 13 ori

הבטחתם יונה, עלה של זית, מבטחתם שלום בבית

(Suntem copiii din iarna anului 73.

Ne-ați promis porumbel, o ramură de măslin și pace acasă.)

Fragment din Copiii din iarna lui ’73,

de Ori Vidislavski și Shmuel Hasfari.

Este vorba de Războiul de Iom Kipur. Sunt în Israel de mai bine de patruzeci de ani. Acest cântec, lansat în 1994, m-a impresionat enorm, dar astăzi mă tulbură poate chiar mai mult decât atunci când l-am auzit pentru prima dată. „Voi, cei care ați murit, ați fost cândva copiii pentru care părinții sperau pacea.” „Noi, cei care trăim acum, încă așteptăm acea pace.” Am un nod de plâns dureros care îmi adâncește sentimentul de îngrijorare și neputință. Câți ani au trecut de atunci și în ce hău dens și întunecat ne afundăm tot mai tare?! Ce se întâmplă cu Israelul, ce se întâmplă cu noi este o întrebare retorică ce ne frământă pe toți.

Suntem preocupați și îngrijorați pe bună dreptate de anti-israelismul confundat adesea cu antisemitismul care mocnește dintotdeauna, mai mult sau mai puțin incendiar. Poate ar trebui să acordăm grijă prioritară situației de colaps în care ne aflăm, să vedem cu luciditate și curaj numeroasele greșeli de care Israelul este răspunzător și să încercăm pe cât posibil să ameliorăm și chiar să corectăm? Din păcate, tendința de a da vina pe ceilalți, pe ura violentă a dușmanilor și de a căuta vinovați apelând la aceleași slogane bine-cunoscute sunt tendințe normale ale naturii umane. Dar tocmai acest lucru, mai ales dacă se răsfrânge asupra unei mase de oameni ușor de manipulat, ne întunecă luciditatea. Nu am veleități politice, dar citesc relatări istorice, văd documentare, vorbesc cu oameni din diferite categorii și încerc să înțeleg cauzele care produc aceste efecte dezastruoase. Politica Israelului din ultimii zece ani ne-a fost profund defavorabilă. Orice guvern care îl va înlocui pe cel actual va avea mari dificultăți, pentru că pagubele sunt imense.

Acest teritoriu, numit Palestina pe timpul Imperiului Roman, a fost ocupat apoi de alte imperii: Bizantin, Arab, Otoman, apoi Britanic. Decizia ONU de a forma aici un stat al evreilor nu a fost acceptată de statele musulmane din zonă. În timpul Războiului de Independență, mii de arabi manipulați de liderii lor s-au refugiat în teritoriile care ar fi trebuit să formeze un stat al arabilor palestinieni. După câteva luni, refugiații au cerut să se întoarcă la casele lor, dar Israelul nu le-a mai permis. Recentul documentar al canalului History pe această temă nu dă nicio explicație, niciun comentariu. Pur și simplu ei au rămas în lagăre de refugiați, marginalizați și izolați.

În 1967, după Războiul de Șase Zile, Peninsula Sinai și Fâșia Gaza, aflate sub administrație egipteană, Cisiordania, inclusiv Ierusalimul de Est, aflat sub control iordanian și Înălțimile Golan aparținând Siriei au ajuns sub stăpânire israeliană. În urma tratatului de pace dintre Israel și Egipt din 1979 și stabilirea relațiilor diplomatice, Sinaiul a revenit la controlul egiptean, restul teritoriilor ocupate rămânând în stăpânirea Israelului.

Desigur aceste teritorii extrem de ostile Israelului erau greu de gestionat. Mereu se iveau acte de violență și terorism pe care armata trebuia să le stăpânească cu vigilență și, desigur, cu forță. Dar cu pumnii încleștați nu poți schimba ideologia și mentalitatea unei populații. Se știe din istorie că revoltele și violențele au avut loc atunci când populația se simțea nedreptățită, umilită și copleșită de lipsuri. Mă întreb cum ar fi arătat prezentul dacă Israelul ar fi adus prosperitate în lagărele de refugiați și nu ar fi permis adâncirea mizeriei și a sărăciei? Oare acest lucru ar fi fost posibil? Majoritatea teroriștilor provine din aceste medii lipsite de speranță, fiind cu atât mai ușor de manipulat de puterile interesate să distrugă Israelul, ca de pildă Iranul.

Istoria zbuciumată a relațiilor dintre Israel și Teritoriile Palestiniene nu a început odată cu atacul terorist fără precedent asupra populației civile israeliene din dimineața teribilă de 7 octombrie 2023.

În octombrie 1994, în prezența președintelui Bill Clinton, premierul israelian Itzhak Rabin și regele Hussein al Iordaniei au semnat Tratatul de pace dintre Israel și Iordania, un mare pas înainte. Cu un an înainte fuseseră Acordurile de la Oslo într Clinton, Rabin și Arafat, iar în anii 1994-95 au urmat acorduri de implementare. Tot în același an, Israelul a început retragerea din cea mai mare parte a Fâșiei Gaza și din Ierihon, iar Autoritatea Palestiniană a primit responsabilitatea de autoguvernare. Asasinarea lui Itzhak Rabin în noiembrie 1995 a fost o lovitură majoră pentru procesul de pace.

De atunci, eforturile de a obține un acord final nu au mai dat rezultate, în special în privința granițelor, Ierusalimului și a refugiaților palestinieni. Au urmat atentate și atacuri palestiniene (sinucigași, autobuze și restaurante aruncate în aer), operațiuni militare israeliene în Cisiordania și Gaza, inerenta construire a zidului de separare, deteriorarea relațiilor dintre Israel și Autoritatea Palestiniană. În timpul Premierului Ariel Sharon, Israelul a retras coloniștii și armata din Gaza și au fost evacuate patru așezări israeliene din nordul Cisiordaniei. În 2006 Hamas a câștigat alegerile palestiniene și după un război sângeros între cele două puteri palestiniene, în 2007 a preluat controlul asupra Fâșiei Gaza, în timp ce Autoritatea Palestiniană (Fatah) continuă să controleze părți din Cisiordania. De la această dată, toate negocierile de pace au eșuat.

S-au încercat și negocieri cu Hamas prin Egipt și Qatar, cu implicarea SUA și ONU, dar de vreme ce acesta nu este dispus să recunoască Israelul ca stat și nici să renunțe la atacurile violente, discuțiile nu au adus niciun rezultat.

În toată această perioadă Israelul a fost măcinat de războaie și conflicte: în 2006 a avut loc războiul cu Hezbollah în Liban, între 2008-2014 au urmat confruntări majore între Israel și Hamas care au produs multe victime și distrugeri în Gaza, pierderea a foarte multor soldați israelieni, precum și atacuri non-stop cu rachete către sudul Israelului. Dezastrul a culminat cu atacul terorist din 7 octombrie 2023, de o cruzime fără precedent. Procesul de pace rămâne blocat și pentru că cele două teritorii, Cisiordania și Gaza, sunt scindate de conduceri diferite. Cei care scandează entuziasmați „Free Palestine!” sunt total dezinformați – din cauza situației politice divizate, populația palestiniană nu formează un tot unitar. Mă întreb la care Palestina se referă sloganul?

Toată lumea vuiește împotriva Israelului. Oare antisemitismul secular orbește o lume întreagă și permite denaturarea adevărului și a realității? E dureros. De departe, fără să trăiești zi de zi amenințarea, este ușor să judeci. După părerea unor prieteni din străinătate, dacă s-ar înființa Statul Palestinian, toate conflictele s-ar rezolva și pacea mult visată ar pogorî peste acest pământ zbuciumat. Cu câtă ușurință propun acești binevoitori o acțiune pe care Israelul a dorit-o și a acceptat-o de la bun început, dar căreia i s-a răspuns cu războaie, pentru că statele musulmane se împotriveau existenței lui și nu voiau să-l recunoască! Este adevărat că acum, după câteva decenii, dinamica politică nu mai e aceeași și cel puțin o parte a lumii arabe începe să vadă partea pozitivă a existenței unui Stat Israelian în Orientul Mijlociu. Și un Stat Palestinian independent, care respectă legile internaționale, ar fi foarte pozitiv. Dar ne întrebăm ce fel de Stat Palestinian și ce fel de pace? Cu ideologia lor fundamentalistă, Israelul construit cu hărnicie, devotament și pricepere de niște oameni care după atâta suferință și prigoniri au primit dreptul de a avea țara lor, bârlogul lor de siguranță, ar dispărea încetul cu încetul de pe harta lumii. Israelienii sunt amenințați și luptă doar ca să fie lăsați să existe.

Și iată că a apărut filmul NAZA, realizat de doi tineri israelieni, Yuval Abraham și Rachel Szor și premiat la Festivalul de la Veneția. Filmul dezvăluie aspecte tragice ale atacurilor israeliene în Gaza care vizează teroriști Hamas fără a ține cont de victimele colaterale. Este de apreciat curajul acestor doi jurnaliști de a informa opinia publică națională și internațională despre situații care nu fac cinste conducerii israeliene. De fapt, multe hotărâri ale acestui guvern toxic și tot mai puțin democratic mai ales din ultimii ani, creează dileme. De prea mult timp trăim dezinformați și manipulați. Totuși, în atmosfera furibundă anti-israeliană și antisemită care copleșește acum întregul glob, apariția acestor informații tocmai acum, pune paie pe foc și nici măcar nu știu dacă servește vreunei cauze. Nu cred că este  corect să ignorăm  trauma zilei de 7 octombrie care planează asupra întregii țări și nici faptul că Israel poartă acum un război foarte greu, practic imposibil. Am citit nenumărate comentarii (majoritatea comentatorilor nici nu l-au văzut), dar sper să-l vizionez în curând, după care îmi voi putea exprima părerea personală.

Este zdrobitor ce se întâmplă. Pe de o parte, știm cu toții că această grupare teroristă, Hamas, trebuie anihilată, deoarece Gaza guvernată de asemenea ideologie va aduce numai violență, distrugere atât Israelului cât și propriului popor. Cum se poate rezolva această situație? Sacrificiul și pierderile sunt incomensurabile. Simțim o mare empatie pentru populația civilă din Gaza, ne întristează și ne deprimă suferința acestor oameni chinuiți de o situație fără ieșire. Văd însă cu durere Israelul copleșit de trauma zilei de 7 octombrie și nu mai puțin de numărul mare de soldați, tineri abia ieșiți de pe băncile școlii, căzuți în război și în ultimul timp și de numărul mare de soldați epuizați sufletește care se sinucid. Despre familiile îndoliate din Israel se vorbește prea puțin sau de loc, dar ele există.

Ce viitor va avea această fâșie de pământ după ce organizația Hamas va fi anihilată sau măcar slăbită până când nu va mai constitui un pericol? Ideologia însă nu se poate șterge cu forța. Necesită ani și generații de educație și bună credință și poate mai mult decât atât, o SOLIDARITATE INTERNAȚIONALĂ. Atâta vreme cât în cercurile fanatice extremiste, din păcate tot mai numeroase, copiilor li se inoculează din fașă URA pentru tot ce nu este musulman și în special pentru evrei, este foarte greu să fii optimist. Toți oamenii din anturajul meu, prieteni și cunoștințe, doresc democrație, pace, existența pașnică a unui stat palestinian vecin, respect reciproc. Am spus doresc, dar ar trebui să precizez că în ultimii ani, datorită atacurilor teroriste tot mai sălbatice și mai frecvente, pentru mulți această dorință a devenit îndoielnică, încărcată de neîncredere sau chiar a dispărut, devorată de instinctul de conservare. Cu toate acestea, nu ne pierdem speranța. Acest vis se va transforma totuși cândva în realitate! Vigoarea legendară a evreilor și a israelienilor nu se dezminte. Da, există SPERANȚE DE PACE. Altfel continuitatea ar fi imposibilă.

Delia Bodea Jacob