N-am scris niciodată despre granițe, poate pentru că niciodată nu mi-a plăcut geografia.

N-am scris despre Prut, granița dintre locul unde bunicul meu e înmormântat și cel în care eu m-am născut, ca să nu trezesc gânduri și sentimente, poate de mult adormite.

N-am scris nici măcar despre inexistenta graniță dintre Israel și vecinii săi de la răsărit, poate pentru că o asemenea graniță nici nu există, sau există dar nimeni nu știe pe unde se află, sau există mai multe granițe în acea parte a Țării Sfinte.

Dar eu știu încă de mic copil că există granițe, uneori cumplit de clare și care trebuie respectate, altminteri….

De exemplu, granița perfect respectată de copiii evrei ce se îndreptau vinerea spre casele lor venind de la școala israelită din Buhuși, și care trebuiau să folosească un singur trotoar, altminteri se încăierau cu copiii creștini, invidioși pe faptul că evreii nu învățau nici sâmbetele și nici duminicile.

Apoi au venit granițele României comuniste. Noi ne jucam cu cuvintele, declarând că de fapt numele țării în care trăiam era …Rămânia, pentru că acolo eram sortiți să rămânem până la sfârșitul zilelor. Alții, mai serioși și căutând expresii mai iluminate, defineau locurile unde ne aflam drept o închisoare ale cărei granițe erau invizibile.

Și am ajuns în Israel.

Era luna iunie și era cald, și toți cei din jur contribuiau la atmosfera de afară, fiecare în parte, cu căldura emanată din sufletele lor, încă pline de mândrie pentru incredibila victorie din anul ’67, când din nimic ne-am transformat în mare putere. Noi, cei proaspăt pripășiți prin  acele locuri, am început să învățăm nu numai limba, dar și obiceiurile, pentru că trebuia să ne aclimatizăm și să ne adaptăm cu viteza fulgerului, altminteri cum puteam continua să existăm ?! Au venit sărbătorile de toamnă, nimic deosebit, doar că deodată toți din jur se duceau în aceeași direcție, spre sinagogă, și atunci am simțit că avem ceva comun cu ei, că și noi mergeam în Bucuești la Templul Coral de Rosh Hashana, nu din religiozitate, ci doar pentru a ne întâlni cu cei de o seamă cu noi.

Yom Kippur, Hanuka și Pesahul nu mai reprezentau, deja,  nimic nou. Posteam și aici ca și ”acolo”, ne bucuram de victoria Macabeilor ca și ”acolo”, și mâncam pască, mațot, ca și ”acolo”, doar că nu pe ascunselea.

Și a venit luna mai!

Și cu ea prima serioasă confuzie. O celebrare dublă. De una știam: aniversarea declarării creării statului Israel. Adică sărbătoarea națională a Israelului. Adică o sărbătoare ca în orice altă țară de pe lume, nimic deosebit.

Dar ceea ce se întâmpla doar 24 ore înainte de seara festivă era foarte greu de înțeles și mai ales foarte greu de explicat. Un doliu colectiv, un doliu național, un plâns gemut sau perfect vizibil, o durere ce se putea citi pe multe fețe, și mai ales ale celor apăruți pe ecranele televizorelor (figuri complet necunoscute, pentru că nouă, personal, încă nu ne murise pe front nimeni apropiat) . Și de două ori cumplitul țipăt al sirenelor, minute în șir, și toată lumea (sau ca să fiu sincer, aproape toată lumea!) oprită, în picioare, în poziție de drepți și cu capul plecat, mașinile oprite în mijlocul șoselei, și  parcă nici vrăbiile nu mai ciripeau….

Acea atmosferă mi-era cu totul străină. Până în acea seară eu nu mai cunoscusem un asemenea fenomen general, colectiv, mult mai apăsător decât goliciunea șoselelor și străzilor de Yom Kippur!

Nu, nu eram venit de pe planeta Marte, ci fusesem pregătit pentru aceste 24 ore, pentru că deja citeam ziare și urmăream știrile la radio.

Nu durerea aceea aproape neexprimată mă confuzionase la maximum, ci ce a urmat după acele 24 ore, faptul că între sfârșitul ceremoniilor în amintirea celor căzuți în lupte și începutul celebrării zilei independenței nu era nicio graniță temporală! Ba mai mult, declararea inceputului zilei independenței (la noi, precum se știe, orice sărbătoare începe cu o seară înainte) urma imediat, dar chiar imediat , după anunțul încheierii comemorării morților.

Așa ceva mi se părea foarte greu de digerat.

Oare nu se cere o pauză între două evenimente total opuse unul altuia, mult mai opuse decât ziua și noaptea sau decât soarele și luna ?!

Oare sufletul omului nu are nevoie de un oarecare timp pentru a trece de la o stare la alta, de la durere la bucurie?!

Oare nu e nevoie de câteva zile, o săptămână, sau chiar o lună, pentru a uita de zecile de mii de tineri (mulți dintre ei copii, sub 20 ani!) care căzuseră pe câmpul de luptă pentru ca noi ceilalți să ne putem bucura de viață? Oare ce minte bolnavă hotărîse să facă abstracție de celebra expresie, existentă în mai multe limbi, ”morții cu morții, viii cu viii”?

Și atunci mi-am adus aminte, așa deodată, de un fapt complet ignorat de mine timp de zeci de ani, un element esențial în viața evreului, un precept fără de care nu se poate explica unicul fenomen din istoria omenirii, acela al supraviețuirii unui popor, timp de aproape două milenii, departe de țara sa, dispersat în mai bine de o sută de alte țări, și care a găsit puterea sufletească de a se reîntoarce de unde plecase, pentru că el rămăsese special și unic și supraviețuise într-o lume care nu era a lui.

Acest precept sună foarte simplu: un evreu nu se poate bucura în întregime, 100%, de nimic, de absolut nimic! Nașterea fiecărui moștenitor e urmată de o procedură chirurgicală practic efectuată fără anestezie,  iar cea a primului băiat trebuie răscumpărată pentru că în urmă cu mii de ani, Cel de Sus hotărîse să lase în viață pe primul copil evreu și să ucidă doar pe prima progenitură de sex masculin din fiecare familie egipteană.

Celebrarea nunții evreiești cuprinde obligativitatea amintirii distrugerii celui de al doilea templu în timpul ocupației romane acum 2000 ani, inclusiv jurământul mirelui de a nu uita nici un moment transformarea în ruine a eternei capitale a statului evreu, cu aceiași cumplită ocazie.

Iar guru-ul meu, Woody Allen, într-unul din celebrele sale filme, țopăind într-un picior la ieșirea din cabinetul medicului unde primise știrea că e complet sănătos, se oprește o clipă, pe fața sa tristețea ia locul imensei bucurii, pentru că el gândește cu voce tare: ”sănătos, sănătos, dar oare până când?!!”

Nu, în inima evreului, morții și viii sălășuiesc  împreună, pe veci, nedespărțiți.  Pentru că de prea multe ori în istoria acestui popor ales (ales în ce scop?!) bucuria și tragedia și-au dat mâna și au cucerit viața și sufletul fiecăruia în acelaș timp. De atât de multe ori, încât nici măcar decesul unui foarte apropiat membru al familiei mirelui sau miresii nu poate justifica amânarea ceremoniei nupțiale, ci totul se desfășoară conform programului dinainte stabilit. Pentru că la noi dacă aștepți o perioadă fără motive de tristețe și de doliu, s-ar putea foarte bine să nu te mai căsătorești niciodată!!

Nu, în lumea evreiască nu există graniță între bucurie și tristețe, aceste două stări sufletești sunt legate între ele cu frânghii spirituale ce nu pot fi tăiate, niciodată și pentru nimic în lume.

Iar întrebarea care se cere pusă e de la sine înțeles: în ce măsură această stare de lucruri influențează mentalitatea poporului evreu, deosebindu-l total de toate celelalte națiuni de pe globul terestru?

Încă o dată trebuie să-mi declar totala ignoranță în domeniul psihologiei. Dar asta nu mă împiedică de a cugeta și de a scoate la iveală câteva din gândurile care mă apasă în aceste zile, legate de cele două evenimente amintite mai sus.

În primul rând doresc să distrug un mit care încă circulă în rândurile credulilor de religie mozaică, care își impart cu mine cetățenia israeliană. Nu, aceste clipe de tristețe și bucurie nu ne unesc pe toți împreună și nu șterg granițele dintre concetățeni, doar aparent uniți în fața unei cauze comune și a unui pericol comun. Noi rămânem așa cum eram înainte de cele două evenimente complet opuse unul altuia. Da, durerea e colectivă, ca și bucuria de a trăi într-o țară liberă care e a ta, dar nici pe departe nu ne contopim, nici  din punct de vedere sufletesc și nici în ceea ce privește scara priorităților pe care fiecare și-o construiește dealungul vieții.

Și totuși ceva extrem de important se petrece în aceste două zile, ceva care nu are asemănare cu nimic din ce se întâmplă cu mine, cu ea sau cu el în alte ocazii, cum ar fi sărbători  sau câștigarea unui meci de fotbal internațional.

În aceste două zile noi, mai noi toți, ne apropiem cu pași enormi de ceea ce într-adevăr ne leagă, unul pe altul, și împreună pe toți, de acest pământ :noi ne simțim din plin israelieni!! Nu evrei, nu de religie mozaică, nu supraviețuitori ai catastrofelor ce au trecut peste noi, ci o situație pe cât de oficială pe tot atât de copleșitoare: apartenența!

Și în aceste momente fiecare din noi realizează în mod obiectiv și  însuflețiți de această realitate un fapt de care suntem conștienți dar pe care de cele mai multe ori refuzăm să-l admitem. Israelinismul nostru e ceea ce ne desobește de toți ceilalți evrei răspândiți în cele patru colțuri ale lumii. Nu, aici nu e vorba de soarta comună sau de interese comune sau de un viitor care nu e foarte clar, și nici de pericolul care ne paște, pe toți, la fiecare pas.

Sentimentul e unic, cel de a aparține unei entități foarte greu de explicat, o mândrie neascunsă, o senzație de enormă satisfacție, bazată pe o expresie ebraică prea bine cunoscută: af al pi hen, în traducere liberă –în ciuda a tot ce s-a întâmplat.

Și nimic mai mult, dar și nimic mai puțin.

Gabriel Ben Meron